Jurisdiction to hear appeal against tribunal decision in monetary civil disputes under 200,000 RON despite constitutional unification jurisprudence
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice admitted the exception of lack of material jurisdiction and declined to hear the appeal, ordering the case to be referred to the Constanta Court of Appeal. The dispute concerned a civil action brought by a local social assistance authority against a local council to recover financial contributions for child protection and adult care services, following a lower court decision that had partially upheld the claim based on a three-year statute of limitations. The court determined that the constitutional threshold for accessing the Supreme Court for monetary claims did not apply to appeals against tribunal decisions in cases valued up to 200,000 RON, ruling that under Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, the Supreme Court's jurisdiction is limited to appeals against Court of Appeal decisions or other expressly provided cases. Consequently, as the challenged decision was issued by a Tribunal, the competent instance to resolve the appeal was the higher instance court, i.e., the Court of Appeal, which retains full responsibility for determining the admissibility and merits of the case.
Legislator headnote
AI generatedart. 51 din Legea nr. 272/2004, art. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 27 C. proc. civ, art. 5 alin. (3) C. proc. civ; Jurisdiction to hear appeal against tribunal decision in monetary civil disputes under 200,000 RON despite constitutional unification jurisprudence: Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 mai 2018
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI CONSTANŢA a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI TORTOMAN, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 28.627,84 RON debit aferent perioadei ianuarie 2010- septembrie 2013, reprezentând contribuţia acesteia la finanţarea activităţii de protecţie a copiilor protejaţi în sistem rezidenţial, de asistenţă maternală, persoanelor majore care beneficiază de protecţie în temeiul art. 51 din Legea nr. 272/2004, modificată prin Legea nr. 257/2013, precum şi întreţinerea persoanelor adulte protejate în centrele specializate aflate în subordinea reclamantei, pentru beneficiarii proveniţi de pe raza unităţii administrativ teritoriale a pârâtului.
Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,30% pentru fiecare zi de întârziere din contribuţia lunară.
Prin sentinţa civilă nr. 1254 din 18.04.2014 Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Medgidia.
Prin sentinţa civilă nr. 822 din 12.06.2013 Judecătoria Medgidia a respins excepţiile invocate de pârâţi şi a admis acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii COMUNA TORTOMAN- PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI TORTOMAN, iar Tribunalul Constanţa, secţia I Civilă prin decizia civilă nr. 1177 din 17.10.2017 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 2010, a admis apelul declarat de pârâţi, a modificat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca prescrise pretenţiile aferente anului 2010, constând în contribuţia la finanţarea activităţii de protecţie a copiilor protejaţi în sistem rezidenţial, de asistenţă maternală şi a persoanelor majore care beneficiază de protecţie în temeiul art. 51 din Legea nr. 272/2004 şi ca nefondate restul pretenţiilor. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantă DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI CONSTANŢA, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I Civilă.
Tribunalului Constanţa, secţia I Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamantă DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI CONSTANŢA, deciziei civile nr. 1177 din 17 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17.01.2018.
La termenul de judecată din 24 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Constanţa.
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
In viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.
In absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.
Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.
Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.
În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanţa, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Constanţa.
În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Constanţa revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.
În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI CONSTANŢA în contradictoriu cu intimatele-pârâte COMUNA TORTOMAN- PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI TORTOMAN împotriva deciziei civile nr. 1177 din 17 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2018.