Land exchange warranty against eviction barred by buyer's prior knowledge of title dispute; annulment appeal fails for lack of effective omission of cassation grounds

Şedinţa publică din data de 24 mai 2018

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 7 decembrie 2010, sub nr. x/2010, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. au solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 54.931.138 RON cu titlu de daune reprezentând contravaloarea a 15.997 mp teren situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti nr. 40, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 20 iunie 2011, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care a respins-o, cu motivarea arătată în încheierea de şedinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 16900 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., care au fost obligaţi să plătească pârâtei suma de 54.090,44 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 13 decembrie 2004 reclamanţii B. şi C. au dobândit prin cumpărare suprafaţa de 25.000,16 mp situata în comuna Voluntari, tarlaua x, parcela x, judeţ Ilfov, înscrisă în CF x, nr. cadastral provizoriu 505, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP D. sub nr. x/13.12.2004.

Totodată, a reţinut că în aceeaşi zi, respectiv la 13 decembrie 2004, reclamanţii B. şi C. au încheiat cu pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. contractul de schimb autentificat sub nr. x/13.12.2004 de BNP D., prin care reclamanţii B. şi C. au transferat către pârâtă dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 25.000 mp situat în comuna Voluntari, în schimbul terenului în suprafaţă de 23.392 mp situat in Bucureşti, str. x, cu nr. cadastral x, identificat ca şi lotul x, înscris în Cartea Funciară nr. x

Potrivit art. 6 din contractul de schimb, părţile s-au obligat sa garanteze reciproc împotriva oricăror evicţiuni totale sau parţiale asupra imobilelor, conform art. 1337 C. civ.

De asemenea, a mai reţinut instanţa că anterior încheierii contractului de schimb, Înalta Curte prin decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunţată în dosarul nr. x/2004 a anulat parţial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/04.04.2000 emis de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru SN Aeroportul International Bucureşti Băneasa S.A. în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 89.930 mp situat în Bucureşti, str. x nr 40, sector 1 şi a obligat Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului să emită pentru E. certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 89.830 mp.

La data de 4 octombrie 2007, B. şi C. au încheiat cu S.C. E. S.A. contractul de tranzacţie autentificat sub nr. x/04.10.2007 de BNP D. prin care reclamanţii au renunţat la orice pretenţii de orice natură, prezente sau viitoare, care să afecteze sau să conteste modalitatea de dobândire şi dreptul de proprietate şi posesie al S.C. E. S.A. asupra suprafeţei de teren de 15.997 mp situat în Bucureşti, str. x.

Tot în acelaşi context, s-a reţinut că prin decizia nr. 517 din 1 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2005 a fost admisă în parte cererea reclamantei S.C. E. S.A. şi s-a constatat nulitatea absoluta parţială a contractului de schimb doar pentru suprafaţa de 17.024 mp, pentru restul suprafeţei de 6.368 mp din totalul de 23.392 mp acţiunea a fost respinsă, decizia rămânând irevocabilă prin nerecurare.

S-a mai reţinut că la data de 4 decembrie 2009, reclamanţii B. şi C. au vândut reclamantei A. toate drepturile litigioase ce rezultau din dosarul nr. x/2006 aflat pe rolul Înaltei Curte, având ca obiect constatarea nulităţii contractului de schimb autentificat sub nr. x din 13 decembrie 2004 de BNP D. precum şi orice alte drepturi litigioase ce ar exista sau ar putea să apară după aceasta dată cu privire la o cota parte indiviza de 90% din imobilul teren în suprafaţa de 22.364,91 mp situat Bucureşti în str. x, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x din 4 decembrie 2009 de BNP F..

În acest context, tribunalul a apreciat că reclamanţii B. şi C. au cunoscut la data încheierii contractului de schimb cu pârâta, faptul că prin decizia civilă nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunţată în dosarul nr. x/2004 de Înalta Curte a fost anulat parţial certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând pârâtei.

Prin urmare, faţă de împrejurarea că reclamanţii B. şi C. au cunoscut pericolul evicţiunii, contractul de schimb a căpătat caracter aleatoriu, întrucât reclamanţii au cumpărat pe riscul lor, astfel încât nu mai funcţionează garanţia contra evicţiunii, de asemenea şi cumpărătoarea de drepturi litigioase, A. şi-a asumat riscul, întrucât a cumpărat drepturi litigioase.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B. si C. au declarat apel, apreciind-o ca fiind nelegală şi netemeinică, iar reclamanta A. a precizat că îşi însuşeşte apelul declarat de B. si C., înţelegând să solicite obligarea intimatei-pârâte la plata întregii sume solicitate cu titlu de despăgubiri.

Înainte de a proceda la examinarea motivelor de apel formulate de apelanta A., faţă de faptul că acestea privesc fondul cauzei, instanţa de apel a analizat cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către intimată.

Prin decizia nr. 208 din 28 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 16900 din 12 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că excepţia prescripţiei este o excepţie absolută, întrucât priveşte încălcarea unor norme imperative, astfel că poate fi invocată de oricare din părţi sau chiar de instanţă din oficiu în orice fază a procesului.

În acest sens s-a mai reţinut că, pe parcursul soluţionării dosarului nr. x/2005 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de lotizare autentificat sub nr. x/10.11.2004 şi a contractului de schimb nr. x/13.12.2004, la data de 04.10.2007 între S.C. E. S.A. şi B. şi C., părţi în acea cauză, s-a încheiat o tranzacţie judiciară, autentificată sub nr. x la BNPA D.. urmare căreia G. au arătat că pentru suprafaţa de 15.997 mp înţeleg să îşi îndrepte pretenţiile împotriva coschimbaşului - SN Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu S.A., respectiv actuala intimată pârâtă Compania Naţionala Aeroporturi Bucureşti S.A..

În cadrul acestui dosar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient în temeiul acestei tranzacţii pentru motivele arătate în cuprinsul deciziei nr. 517/01.11.2007, însă prin aceeaşi hotărâre a schimbat în parte sentinţa apelată şi a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de schimb nr. x/13.12.2004 în ceea ce priveşte terenul de 17.024 mp din care o suprafaţă de 15.997 mp este identificată prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul H., şi a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a aceluiaşi contract de schimb în ceea ce priveşte diferenţa de teren de 6.368 mp ca lipsită de interes.

Se observă totodată, că în prezenta cauză s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la suma din cererea de chemare în judecată, precizată ulterior, cu titlu de daune pentru suprafaţa de 15.997 mp teren, respectiv pentru aceeaşi suprafaţă de teren avută în vedere prin Tranzacţie şi prin decizia nr. 517/01.11.2007.

În acest context, instanţa a constatat că G., respectiv persoanele de la care apelanta reclamantă A. a preluat creanţa litigioasă s-au recunoscut fără putinţă de tăgadă evinşi în ceea ce priveşte suprafaţa de 15.997 mp teren cel mai târziu la data de 04.10.2007, astfel că, de la această dată aveau posibilitatea de a formula acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva coschimbaşului, intimata-pârâtă din cauză.

Astfel, faţă de data la care a avut loc recunoaşterea unanimă a evicţiunii, 4 octombrie 2007 şi de cea a formulării cererii de chemare în judecată - 3 decembrie 2010, reiese că aceasta a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs, iar prin decizia nr. 1193 din 26 martie 2014, Înalta Curte a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 208 din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În analiza criticilor recurentei, instanţa de recurs a pornit de la situaţia ivită în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, excepţie invocată din oficiu de instanţa de apel, în condiţiile în care o astfel de excepţie a făcut obiectul analizei instanţei de fond în faţa căreia a fost invocată de pârâta din prezenta cauză şi în care, încheierea de şedinţă prin care a fost soluţionată nu a fost atacată cu apel, în condiţiile art. 282 C. proc. civ.

În acest context, a reţinut că chiar dacă excepţia prescripţiei face parte dintre cele ce pot fi invocate din oficiu şi în orice fază procesuală, fiind de ordine publică, dat fiind faptul că încheierea de şedinţă a primei instanţe prin care s-a tranşat asupra acesteia nu a fost atacată denotă că aceasta se bucură de toate efectele puterii de lucru judecat, situaţie în care instanţa de apel era legată să o respecte şi nu mai avea posibilitatea legală de a o reitera ori de a dispune asupra acesteia fără a încălca prevederile evocate.

Astfel, soluţia pronunţată s-a apreciat ca fiind vădit contradictorie în contextul în care prin admiterea apelului reclamanţilor s-a creat aparenţa cercetării motivelor de apel invocate de aceştia şi găsirii lor ca fondate şi, total opus acesteia, a fost schimbată soluţia astfel încât, prin admiterea excepţiei prescripţiei s-a ajuns la respingerea acţiunii reclamantei ca prescrisă.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2010*.

Prin decizia civilă nr. 810 din 7 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 16900 din 12 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în condiţiile în care înscrierea litigiului asupra imobilului şi a deciziei nr. 6929/2004 a Înaltei Curţi a fost efectuată cu aproximativ o lună şi jumătate anterior încheierii contractului de schimb, faţă de caracterul public al cărţii funciare, de faptul că pentru încheierea contractului de schimb au fost necesare o serie de documente privind situaţia juridică a imobilului, printre care şi extras de carte funciară, şi nu în ultimul rând faţă de calitatea de avocat a reclamantului B., că G. au cunoscut existenţa litigiului şi au acceptat încheierea contractului de schimb în aceste condiţii.

Referitor la criticile prin care s-a susţinut că evicţiunea se datorează faptei personale a cocontractantului, iar nu faptei unui terţ, şi că nu este admisibilă invocarea propriei culpe pentru exonerarea de răspundere în cazul producerii evicţiunii, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate, întrucât evicţiunea s-a produs din partea unei alte persoane juridice, S.C. E. S.A., la a cărei solicitare, prin decizia comercială nr. 517/01.11.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de schimb nr. x/13.12.2004 în ceea ce priveşte terenul de 17.024 mp (în care e inclusă şi suprafaţa de 15.997 mp pentru care se cer despăgubiri în prezenta cauză).

În ceea ce priveşte critica reclamantei privind interpretarea eronată de către prima instanţă a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase nr. 1157/2007 pe care l-a încheiat cu G., instanţa de apel a reţinut că acest contract nu este de natură a crea apelantei drepturi suplimentare cu privire la obiectul prezentei cauze şi că în nici un caz G., cei care au avut calitatea de parte în contractul de schimb şi sunt autorii apelantei nu au putut să îi dea acesteia mai multe drepturi decât aveau ei înşişi, potrivit regulii de drept "nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet".

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 2076 din 14 octombrie 2015, Înalta Curte a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 810 din 7 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu a analizat motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină, criticile fiind circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reluând fidel argumentele invocate de pârâtă astfel cum au fost reţinute şi de către prima instanţă, omiţând să analizeze toate apărările şi înscrisurile invocate de ea în cadrul rejudecării după casare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 30.09.2014, sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 333 din 19 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., ca nefondat şi, totodată, a respins cererea accesorie de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, că este nefondată critica, potrivit căreia, prima instanţă a reţinut în mod greşit că reclamanţii B. şi C. au cunoscut pericolul evicţiunii, astfel încât, contractul de schimb a dobândit caracter aleatoriu, aceştia cumpărând pe riscul lor. Şi aceasta întrucât nu este incident efectul pozitiv al lucrului definitiv judecat al deciziei nr. 1505/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2006, invocat de apelantă faţă de considerentul evocat, atitudinea subiectivă a soţilor B. şi C. în raport de pericolul evicţiunii nefiind obiect al judecăţii în litigiul menţionat.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicţiune pentru fapta proprie şi cu atât mai puţin sub aspectul evicţiunii realizate prin intermediul unui terţ, câtă vreme B. şi C. au avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, contractând în deplină cunoştinţă de cauză a împrejurării că intimata-pârâtă nu mai era proprietar al imobilului.

Împotriva deciziei civile nr. 333 din 19 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., iar prin decizia nr. 2087 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost respins ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., care a fost obligată la plata sumei de 36.214,61 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. Otopeni.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că instanţa de apel, în rejudecare, după casarea cu trimitere s-a conformat îndrumărilor primite, care au caracter obligatoriu, aşa încât, potrivit considerentelor deciziei de casare, instanţa de rejudecare a analizat dacă a avut loc o nerespectare a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, rezultând din fapta personală a coschimbaşului, iar nu din fapta unui terţ.

A mai reţinut instanţa de recurs, că atâta timp cât în considerente, instanţa de apel a analizat probele ce au fost administrate şi a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, decizia atacată se află la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi analizând cu rigurozitate condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1339 şi art. 1409 C. civ. a statuat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicţiune pentru fapta proprie.

În acest context, în temeiul efectului devolutiv al apelului, se constată că instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelantă, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, dar şi de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înalte Curţi la data de 4 ianuarie 2017, contestatoarea A. a formulat contestaţie în anularea deciziei nr. 2087/13.12.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, solicitând admiterea acesteia şi acordarea unui nou termen de judecată în vederea rejudecării recursului formulat împotriva deciziei nr. 333/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În temeiul art. 318 C. proc. civ., contestatoarea arată care sunt argumentele pentru care se impune admiterea contestaţiei în anulare şi desfiinţarea deciziei atacate prin raportare la hotărârile pronunţate în cauză, ulterior deciziei de casare nr. 2076/14.10.2015, ale cărei indicaţii nu au fost respectate nici în rejudecarea apelului, dar nici în soluţionarea recursului după casare, acesta fiind motivul formulării contestaţiei în anulare ce face obiectul prezentei cauze.

În susţinerea temeiniciei contestaţiei în anulare, contestatoarea critică omisiunea instanţei de a analiza motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 si motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greşita interpretare a art. 1407 şi art. 1408 C. civ., aşa cum acestea au fost dezvoltate prin cererea de recurs, precum şi omisiunea de a analiza motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5, art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi art. 6 alin. (1) CEDO.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse la 17 mai 2018, în termenul de amânare a pronunţării, în dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, contestatoarea susţine că instanţa de recurs nu a analizat în realitate, niciunul din motivele de recurs invocate, admiţând totuşi, faptul că instanţa poate grupa argumentele în analiza unui motiv de recurs, fără să fie nevoie să se pronunţe asupra fiecărui argument în parte, însă, aceasta presupune că problematica de drept invocată prin respectivul motiv de recurs, să fie efectiv cercetată, partea să poată înţelege dintr-o simplă lecturare a hotărârii că pretenţiile sale au fost efectiv ascultate şi înţelese de către instanţa de judecată, în caz contrar, dreptul efectiv la un proces rezonabil, devenind teoretic şi iluzoriu, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 6 CEDO.

În acest sens, contestatoarea arată că instanţa de recurs a refuzat în mod manifest să analizeze cauza şi probele administrate în cauză din perspectiva evicţiunii prin fapta proprie, reţinând în mai multe rânduri în mod expres, că nu se pune problema valorificării propriei culpe a intimatei-pârâte.

Procedând în această manieră, în opinia contestatoarei este evident că instanţa de recurs nu a analizat nici motivul de recurs prin care a invocat încălcarea limitelor şi îndrumărilor din decizia de casare, prin încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, chiar dacă există o motivare care se întinde pe mai bine de cinci pagini, aceasta nu reprezintă o analiză a motivelor de recurs, astfel cum partea a înţeles să le structureze şi să le susţină, fiind de netăgăduit că instanţa poate structura argumentele părţilor, însă, din motivare trebuie să rezulte în mod neechivoc soluţia pronunţată.

Or, în cauză, contestatoarea susţine că instanţa de recurs nu a analizat deloc motivul de recurs privind evicţiunea ca urmare a faptei proprii care, dacă ar fi fost admisă, ar fi avut ca efect tocmai înlăturarea consecinţelor juridice ale cunoaşterii faptei de către cel evins, reaua-credinţă a intimatei-pârâte ar fi prevalat asupra cunoaşterii cauzei evicţiunii.

În acest context, contestatoarea arată că evicţiunea produsă ca urmare a constatării nulităţii contractului de schimb a fost posibilă doar ca urmare a acţiunilor concertate ale SN AIBB S.A. la momentul încheierii contractului de schimb, enumerând în continuare acţiunile care, în opinia sa, conduceau la această concluzie.

După această expunere, contestatoarea arată care era "fapta proprie" care trebuia să atragă răspunderea cocontractantului pe tărâmul respectării obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, considerând că instanţa de recurs nu a analizat niciunde în cuprinsul hotărârii aceste apărări şi înscrisuri noi care deşi existau la dosarul cauzei încă din primul ciclu procesual, au fost invocate pentru prima dată în mod explicit, în cadrul rejudecării după casare.

Odată produsă evicţiunea prin fapta proprie, prevederile art. 1339 C. civ. sunt imperative şi neechivoce, sub sancţiunea nulităţii fiind interzise clauzele prin care se restrânge sau se înlătură garanţia de evicţiune pentru fapta personală a vânzătorului, raţiunea acestui text care îşi găseşte deplină aplicabilitate în cauza de faţă, decurge din faptul că a admite contrariul ar însemna să se ajungă practic la golirea de conţinut a contractului şi a caracterului său obligatoriu pentru părţi.

Aşadar, din faptul că evicţiunea provine din faptul "personal" decurge o consecinţă deosebit de importantă şi anume, că vânzătorul este ţinut mereu răspunzător pentru producerea evicţiunii, părţile neputând încheia convenţii de limitare/exonerare a răspunderii, sub sancţiunea nulităţii absolute.

În acest context, rezultă în mod evident că evicţiunea se datorează exclusiv faptei "personale" a intimatei-pârâte din prezenta cauză şi nu faptei unui terţ, întrucât încă de la data încheierii contractului de schimb, SN AIBB S.A. avea cunoştinţă, ca parte în acel litigiu, că nu mai are calitatea de proprietar al terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb, fiind dobândit de către E. ca urmare a admiterii recursului împotriva autoarei SN AIBB S.A. şi a constatării nulităţii parţiale a certificatului de proprietate.

Prin urmare, evicţiunea produsă ca urmare a constatării nulităţii contractului de schimb a fost posibilă doar ca urmare a acţiunilor concertate ale SN AIBB S.A. la momentul încheierii contractului de schimb, iar dacă situaţia de fapt şi apărările invocate de reclamantă ar fi fost analizate şi, limitele deciziei de casare respectate, atunci instanţa de recurs ar fi făcut o corectă interpretare şi aplicare şi a prevederilor legale invocate.

Prin întâmpinarea depusă de intimata Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., la data de 23 martie 2017, s-a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei atacate şi obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentului litigiu.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o noua judecată.

În speţă, contestatoarea A. şi-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., învestind instanţa cu o contestaţie în anulare specială.

Din analiza dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale în cazul a două situaţii, respectiv:

"când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi "când instanţa respingând recursul s-au admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Motivul prevăzut la teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat în speţă, are în vedere erori ale instanţei de recurs constând în omisiunea de a cenzura unele dintre motivele de recurs.

În motivarea căii de atac de retractare exercitate, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor de nelegalitate formulate şi a omis să analizeze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 315 din acelaşi cod, cu referire la faptul că indicaţiile deciziei de casare nr. 2076/14.10.2015 nu au fost respectate nici în rejudecarea apelului, dar nici în soluţionarea recursului după casare, precum şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1339, art. 1407, art. 1408 C. civ. şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5, art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi art. 6 alin. (1) CEDO.

În acest sens, contestatoarea apreciază că sunt întrunite condiţiile speciale pentru exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare speciale reglementată de art. 318 C. proc. civ., având în vedere că, motivul invocat priveşte omisiunea instanţei de recurs de a cerceta toate motivele de recurs invocate de către recurentă şi că, în considerentele deciziei pronunţate în recurs, nu se răspunde fiecăruia din argumentele aduse de recurentă, inclusiv acelora care privesc chestiuni de fapt.

Pentru a justifica invocarea motivului contestaţiei în anulare referitor la nemotivarea deciziei din recurs, contestatoarea a invocat dreptul la un proces echitabil, susţinând în esenţă, că instanţa nu a respectat nici exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nici garanţiile procesuale impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor, soluţia adoptată în cauză de instanţa de recurs nu este susţinută de mijloacele de apărare şi de elementele de probă invocate de părţi.

Verificând condiţiile de admisibilitate ale acestei căi extraordinare de atac, de retractare, prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 318 teza II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite.

Astfel, susţinerile contestatoarei în sensul că instanţa de recurs nu a analizat motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs şi că hotărârea pronunţată de instanţă ar fi nemotivată, deoarece niciuna din susţinerile din cererea de recurs nu a fost combătută cu argumente legale, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că, contestatoarea asimilează nemotivarea, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., specifică unei căi de atac a recursului cu neanalizarea unui motiv de casare, specifică unei contestaţia în anulare.

Ipoteza reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea efectivă de examinare a motivelor de casare sau modificare invocate, or din considerentele deciziei rezultă incontestabil că instanţa de recurs a luat în examinare criticile formulate de recurentă, aceasta fiind îndreptăţită să răspundă motivelor de recurs si printr-un considerent comun, în acest sens reţinându-se că "omisiunea cercetării unui motiv de casare nu există în situaţia în care instanţa de recurs a analizat grupat toate criticile şi susţinerile formulate de recurentă.

În acest context, critica referitoare la caracterul succint al motivării sau faptul că instanţa nu a răspuns tuturor argumentelor subsumate motivelor de nelegalitate, nu se încadrează în motivul care să permită exercitarea acestei căi extraordinare de atac de vreme ce din considerentele hotărârii rezultă raţionamentul logico juridic al instanţei în adoptarea soluţiei din recurs.

În acest sens se reţine că, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu s-a făcut referire, punctual, la toate argumentele invocate prin memoriul de recurs, nu echivalează cu o omisiune de natură a justifica promovarea unei contestaţii în anulare. Chiar contestatoarea admite în cuprinsul contestaţiei în anulare faptul că instanţa poate grupa argumentele în analiza unui motiv de recurs, fără să fie nevoie să se pronunţe asupra fiecărui argument în parte.

Din această perspectivă, se reţine că cererea formulată de contestatoare este o cale extraordinară de atac ce poate fi admisă doar în măsura în care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor expres şi limitativ prevăzute de lege, în mod evident, pe calea contestaţiei în anulare nu se poate tinde la rejudecarea litigiului şi nu pot fi readuse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat.

În ceea ce priveşte susţinerea contestatoarei, prin care încearcă să sugereze o eventuală eroare în aprecierea probelor şi, prin urmare, o reanalizare a motivelor sale de recurs, Înalta Curte constată, din practica judiciară, că o greşeală în aprecierea probelor, datorită căreia situaţia de fapt reţinută de instanţă ar fi eronată este o greşeală de fond ce nu poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare.

Totodată se observă că, în fapt, contestatoarea a reluat motivele de recurs, care deja au fost analizate de instanţă şi solicită ca pe calea contestaţiei în anulare, instanţa să le reanalizeze şi să se pronunţe din nou asupra acestora, argumentând că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la admiterea acestei căi extraordinare de atac, având în vedere că în considerentele deciziei atacate se regăsesc analizele aspectelor evocate de contestatoare şi, ca atare, nu se poate aprecia că soluţia instanţei de recurs este consecinţa unei erori în sensul neobservării aspectelor evocate, ci consecinţa analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurentă.

Referitor la critica ce vizează faptul că instanţa de recurs nu ar fi analizat anumite aspecte legate de cele două forme ale răspunderii pentru evicţiune şi că în cuprinsul deciziei atacate se reiau anumite considerente ale deciziei instanţei de apel, Înalta Curte constată că, în realitate, contestatoarea critică modalitatea de interpretare a instanţei de recurs şi nicidecum lipsa acesteia.

De asemenea, contestatoarea a susţinut şi omisiunea analizării greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1336, art. 1337 şi art. 1338 C. civ., prin care aceasta a reluat aceleaşi aspecte de fond privind răspunderea pentru evicţiune, prezentate din perspectiva despăgubirilor datorate şi al presupusei tăinuiri a situaţiei reale a terenului de către cealaltă parte, cu ocazia efectuării schimbului.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte a constatat că instanţa de recurs a analizat susţinerile recurentei pornind de la premisa că autorii contestatoarei cunoşteau despre existenţa litigiului şi şi-au asumat implicaţiile acestuia, înlăturându-se răspunderea celuilalt coschimbaş cu privire la aceste riscuri cunoscute, sens în care analiza obligaţiei de despăgubire şi a celorlalte aspecte colaterale nu se mai impunea.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de recurs a analizat amplu şi judicios toate motivele de recurs cu care a fost învestită, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurentă, contestaţia în anulare fiind nefondată în contextul în care motivele pretins necercetate sunt simple afirmaţii, formulate în susţinerea motivelor de recurs, nu critici subsumate vreunuia dintre motivele de nelegalitate invocate.

Totodată, se reţine că nemulţumirea contestatoarei cu privire la soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă omisiuni în sensul art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.

În consecinţă, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată din perspectiva dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2087 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., întrucât contestatoarea a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală va fi obligată la plata sumei de 6.460 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., conform facturii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2087 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 6.460 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2018.