Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against tribunal decisions absent express statutory provision; recusal and referral to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 23 mai 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 16844 din 21 decembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriul cu pârâtele C. S.A. şi S.C. D. S.R.L., a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit.

a) referitoare la comisionul rambursare anticipată, precum şi al clauzei prevăzută în condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.3 referitoare la comisionul de rambursare anticipată. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit.

b) referitoare la comisionul de acordare credit de 2,50 % flat, precum şi al clauzei prevăzută în condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.1 referitoare la comisionul de acordare credit. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit.

c) referitoare la comisionul de administrare de 21,60 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1, precum şi al clauzei prevăzută în condiţiile generale de creditare - anexă contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.9 referitoare la comisionul de administrare. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit.

d) referitoare la comisionul de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50 % flat, precum şi al clauzei prevăzută în condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.4 referitoare la comisionul de transformare. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit.

e) referitoare la comisionul de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00 % flat. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.7 potrivit căreia banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare. A constatat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior. A obligat pârâta C. să restituie reclamanţilor sumele plătite de reclamanţi în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi a unui comision de acordare credit.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâtele C. şi D. S.R.L. la plata către reclamanţi a sumei de 750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu parţial de expert. A admis în parte cererea pârâtei C. privind cheltuielile de judecată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâta C. a sumei de 3.093,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu parţial de avocat. A luat act că pârâta D. S.R.L.

îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 4339 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

A fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 16844 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că: s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 2.10 lit. a), art. 2.10 lit. b) şi art. 2.11 din contractul de credit nr. x din 05.11.2017. A fost obligată pârâta să achite reclamanţilor sumele încasate în baza clauzelor contestate ca fiind abuzive, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală, de la data achitării fiecărei sume şi până la restituirea integrală a acestora.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de către intimata D. S.R.L..

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 4339 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin adresa emisă de Tribunalul Bucureşti, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 12 martie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 20 martie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 23 mai 2018.

La termenul din 23 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Bucureşti în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4339 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2018.