Applicability of absolute territorial jurisdiction for consumer protection in debt recovery actions involving professional cessors

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 11539/2017 din 27 septembrie 2017, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, iar faţă de sediul pârâtei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Buzău.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 121 din noul C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul consumatorului. Este reglementată astfel o excepţie absolută, care poate fi invocată de instanţă din oficiu.

Astfel cum rezultă din Anexa la Legea nr. 296 din 2004 privind Codul consumului, republicată, punctele 1 şi 13, operatorul economic este persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii, iar consumatorul reprezintă orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, prevede art. 3 alin. (2) din noul C. civ., art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de aplicare a noului C. civ., precizând care sunt categoriile incluse în noţiunea de profesionist.

Legiuitorul a avut în vedere exclusiv calitatea reclamantei de profesionist, astfel cum este aceasta definită în Legea nr. 193/2000, iar reclamanta întruneşte condiţiile legii speciale pentru a fi considerată profesionist, inclusiv în raport de contractul de cesiune încheiat cu creditorul cedent. Astfel, cesiunea de creanţă nu a urmărit să stingă o obligaţie a cedentului faţă de cesionar sau evitarea mai multor operaţiuni de plată, ci reclamanta - creditor cesionar are ca obiect de activitate cumpărarea şi recuperarea creanţelor. Deci, reclamanta acţionează ca un profesionist chiar atunci când achiziţionează şi recuperează creanţele.

Mai mult decât atât, acţiunea reclamantei este întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat între creditorul cedent şi pârâta, contract în raport de care, în mod cert, pârâta este consumator, iar reclamanta, chiar dacă nu este şi cea care s-a obligat să presteze serviciile specifice, acţionează de pe poziţia unui profesionist.

În plus, ar fi de neconceput ca un consumator să beneficieze de norma de protecţie instituită de art. 121 din C. proc. civ. doar în raport de creditorul iniţial, profesionist dincolo de orice dubiu, şi să nu fie protejat prin aceeaşi normă în raporturile cu creditorul cesionar.

Prin sentinţa civilă nr. 6427 din 11 decembrie 2017, Judecătoria Buzău, secţia Civilă a constatat că Judecătoria Iaşi a invocat în mod nelegal din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că prezentul dosar are ca obiect "cerere de valoare redusă", instanţa competentă fiind stabilită potrivit dispoziţiilor art. 1028 din C. proc. civ.:

"Competenţa de a soluţiona cererea în primă instanţă aparţine judecătoriei. Competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun".

Drept urmare, competenţa teritorială în astfel de cereri se stabileşte potrivit dreptului comun, respectiv, art. 107 şi următoarele din C. proc. civ.

În cauză nu poate fi vorba despre o competenţă teritorială absolută, aşa după cum s-a reţinut, deoarece competenţa teritorială absolută este arătată în mod explicit de către legiuitor prin formularea "numai la instanţa", aşa după cum este situaţia arătată în art. 117 şi 121 din C. proc. civ. sau "sunt de competenţa exclusivă" - art. 118 - 120 din acelaşi cod. Necompetenţa fiind de ordine publică, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., poate fi invocată de către instanţă în condiţiile art. 130 alin. (2) din acelaşi cod.

În cauză, calitatea de reclamant nu o are profesionistul cu care pârâtul a avut încheiat contractul de abonament pentru servicii de comunicaţii, ci cesionarul acestui contract. Art. 121 din C. proc. civ. a fost introdus ca o măsură de protecţie a consumatorului, faţă de eventualele abuzuri ale profesionistului.

Pe de altă parte, cesiunea transferă, potrivit dispoziţiilor art. 1568 din C. civ., toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, precum şi drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate. Se poate observa că se transferă numai drepturi şi garanţii în legătură cu dreptul material, nefiind prevăzute în lege eventuale obligaţii procesuale pe care profesionistul cedent le-ar fi avut faţă de debitorul cedat.

Odată încheiată cesiunea şi îndeplinite condiţiile acesteia de opozabilitate, faţă de noul creditor, cesionarul reclamant, pretenţiile rezultate sunt pure şi simple, izvorâte din contractul de cesiune, iar nu din contractul iniţial.

În consecinţă, competenţa se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 107 din C. proc. civ., dar în acest caz, excepţia de necompetenţă nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, ci doar în condiţiile art. 130 alin. (3) din acelaşi cod, respectiv, de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Or, în cauză, această excepţia nu a fost invocată de către pârât.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispoziţiile art. 1026 şi urm. din noul C. proc. civ.

În speţa dedusă judecăţii nu suntem în prezenţa unui litigiu privind protecţia drepturilor consumatorului faţă de clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, nefiind astfel incidente prevederile Legii nr. 193/2000, coroborate cu dispoziţiile art. 121 şi art. 126 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 2. alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori "Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale", or în cauză, pârâta este un profesionist.

Alin. (2) din acelaşi text de lege defineşte profesionistul ca fiind "orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia."

Instanţa competentă să soluţioneze cererea este judecătoria, raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuând:

"Competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun."

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 107 alin. (1), coroborat cu art. 113 alin. (1) pct. 3 noul C. proc. civ., potrivit cărora, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar în cererile privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, mai este competentă instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligaţiei.

Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 116 noul C. proc. civ.

Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului.

Raportat la aceste considerente, Judecătoria Iaşi nu putea, din oficiu, să invoce necompetenţa în soluţionarea cererii, raportat la dispoziţiile art. 130 alin. (3) din noul C. proc. civ., potrivit cărora "Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2018.