Abusive loan clauses: Enforcement suspension request declared inadmissible due to lack of competence and referred to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2018

Asupra cererii de faţă,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. B. S.A. - AGENTIA BEGA a solicitat constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze înscrise în contractul de credit nr. x din data de 18.10.2007 şi eliminarea acestora din contract: 1.1. Clauza prevăzută la art. 3.3 teza a doua:

"începând cu al doilea an de creditare, rata dobânzii devine revizuibilă Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor bancare." 1.2. Clauza prevăzută la art. 3.5:

"Pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 Lit. a. Comisionului se va plăti integral la data tragerii creditului. Împrumutatul autorizând Banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare. " 1.3. Clauza prevăzută la art. 3.6.: "În cazul rambursării integrale parţiale în avans a creditului acordat, Împrumutatul datorează Băncii un comision de plată anticipată de 3% calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursată în avans şi datorat integral la valoarea rambursării anticipate." 1.4. Clauza prevăzută la art. 3.7: .,Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,23% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului . . . . . . . . . ." 2. eliminarea caracterului variabil al dobânzii, aşa cum aceasta este definită in contract şi în actul adiţional din data de 08.07.2013 şi stabilirea ratei dobânzii anuale ca fiind produsul dintre indicele EURIBOR plus marja fixă a Băncii stabilită în valoarea de la momentul contractării creditului - marjă ce are valoarea de 0,799% pe an; 3.convertirea în RON a contractului de credit ipotecar nr. x din data de 18.10.2007 acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 18.10.2007, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în RON; 3.obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu abuziv de la reclamant, în urma anulării clauzelor abuzive indicate la punctele 1 şi 2 ale acţiunii; 4.obligarea pârâtei la radierea reclamantului din Centrala de Risc Bancar; 5.obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1858 din 01 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele pretinse din perioada contractuală anterioară datei de 24.02.2012, exceptie invocată de pârâtă prin întâmpinare. A fost respinsă excepţia lipsei de obiect, exceptie invocată de pârâtă prin întâmpinare. A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a sintagmei "în functie de evolutia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii" din art. 3.3 teza a doua din contractul de credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestei sintagme din contract. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevazute de art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevazute de art. 3.6 din contractul de credit şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevazute de art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A fost obligată pârâta, începând cu data 19.08.2008, să recalculeze retroactiv dobânda în funcţie de EURIBOR la 6 1uni + marja FIXA de 0,799 %, aferentă contractului de credit şi să o menţină pe toată perioada contractuală. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând valoarea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit şi cea rezultată din aplicarea formulei sus-menţionate, începând cu data de 24.02.2012 şi până la data modificării formulei de calcul a dobânzii. A fost obligat pârâta să-i restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de procesare, comision de plata anticipată şi comision de administrare, începând cu data de 24.02.2012. A fost respinsă în rest actiunea. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1033/NLP/A din 03 octombrie 2017, pronunţă de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admis apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1858 din 01 martie 2016. A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele pretinse din perioada contractuală anterioară datei de 24.02.2012, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinare. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a sintagmei "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii" din art. 3.3 teza a doua din contractul de credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestei sintagme din contract. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.6 din contractul de credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a tuturor sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive. A fost respinsă în rest acţiunea.

A fost menţinută în rest sentinţa atacată.

Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, petenta - pârâtă S.C. B. S.A. a solicitat suspendarea executării silite a deciziei civile nr. 1033/NLP/A din 3 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, până la soluţionarea recursului declarat împotriva acestei decizii.

Analizând excepţia necompetenţei materiale a instanţei, raportat la dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

În cauză nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 484 alin. (2), prin raportare la dispoziţiile art. 97, coroborat cu art. 483 din noul C. proc. civ.

Decizia cu privire la care s-a solicitat suspendarea executării silite şi care este supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect principal pretenţii cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În acest context, se constată că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererii de suspendare a executării silite până la soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de petenta - pârâtă S.C. B. S.A.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulate de petenta - pârâtă S.C. B. S.A. privind suspendarea executării silite a deciziei civile nr. 1033/NLP/A din 3 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2018.