Electricity supplier loses limitation-period dispute; partial €1.41M award upheld, earlier claims time-barred, consumer appeal void.

Şedinţa publică din data de 23 mai 2018

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18 aprilie 2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.720.903,71 RON, din care suma de 2.720.663,71 RON reprezintă energie electrica furnizată şi neachitată, suma de 90.00 RON reprezintă valoare taxa radio şi suma de 150.00 RON reprezintă valoare taxa TV, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, din care suma de 30,814.04 RON reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei pentru pretenţiile acesteia care depăşesc 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată şi a solicitat respingerea acestei pretenţii, ca fiind prescrise.

Prin încheierea din 4 decembrie 2014, Tribunalului Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru debitul aferent perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011, pentru considerentele cuprinse în încheierea de şedinţă de la acea dată. Considerentele au vizat, în esenţă, că momentul începerii cursului prescripţiei se raportează la dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958; că dreptul la acţiune s-a născut la momentul consumului, aşa încât termenul de prescripţie de 3 ani trebuie calculat anterior introducerii acţiunii.

Prin sentinţa nr. 1338 din 3 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus majorarea onorariului de expert, s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei aferentă pretenţiilor pentru perioada 2.10.2009 - 17.04.2011, s-a admis în parte cererea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.412.771,74 RON diferenţă contravaloare energie electrică aferentă perioadei 18.04.2011-1.01.2013 şi suma de 17.732,71 RON cheltuieli de judecată

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate ambele apeluri formulate de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1338 din 3 martie 2016 şi a încheierii de la termenul din 28 ianuarie 2016 (încheiere de dezbateri), precum şi de către apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1338 din 3 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În termen legal, împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, atât reclamanta S.C. A. S.A., cât şi pârâta S.C. B. S.A. au declarat recurs.

Recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei extinctive şi al obligării pârâtei la plata sumei de 1.308.131,97 RON reprezentând pretenţii aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011.

Recurenta - reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă cu privire la începutul curgerii termenului general de prescripţie de 3 ani, stabilit de dispoziţiile art. 3 alin. (1) coroborat cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil speţei, raportat la exercitarea dreptului la acţiune având un obiect patrimonial aparţinând reclamantei.

Critică pentru nelegalitate interpretarea instanţei de control judiciar care a generat aplicarea greşită în speţă a normelor de drept material raportat la considerentul că întreg raţionamentul instanţei a avut ca fundamentare natura juridică de vânzare-cumpărare, vădit eronată, acordată de către instanţă contractului de furnizare dintre părţi. Or, furnizarea energiei electrice chiar dacă ar putea fi asemuită unei vânzări-cumpărări, astfel cum este aceasta descrisă în cuprinsul dispoziţiilor art. 1294 şi urm. C. civ. de la 1864, este totuşi diferită de această operaţiune juridică existând reglementare specială aplicabilă, atât la nivelul legislaţiei primare, cât şi reglementari secundare emise de către ANRE (Legea energiei electrice nr. 13/2007, act normativ aplicabil la data încheierii contractului, care a fost abrogată prin Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, act normativ aplicabil la data încheierii si respectiv încetării contractului dintre părţi, acte normative care reglementează printre altele şi efectele contractelor de furnizare a energiei electrice.)

Aşadar, cu privire la începutul curgerii termenului de prescripţie, apreciază că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu dispoziţiile aplicabile în legislaţia specială şi în contractul încheiat între părţi.

În acest sens, contrar celor reţinute de către instanţa de control judiciar, arată că părţile au convenit faptul că Furnizorul va furniza toată cantitatea de energie consumată efectiv de către Client, iar acesta din urma va plăti pentru energia electrică efectiv consumată, în sensul dispoziţiilor art. 2.1 si 2.2 din contract. Părţile au stabilit de asemenea că în fiecare lună contractuală Clientul plăteşte Furnizorului contravaloarea energiei electrice furnizate, în sensul dispoziţiilor art. 5 din contract, iar Furnizorul va emite pe întreaga durată de derulare a contractului, lunar, dar nu mai târziu de 5 zile financiare după încetarea fiecărei luni contractuale, o factură cu suma care trebuie plătită de Client pentru luna contractuală anterioară în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din contract.

Astfel, cu privire la momentul naşterii dreptului la preţ, contrar reţinerilor instanţei de control judiciar, acesta este determinat de factura fiscală pe care reclamanta o emite în 5 zile financiare după încetarea fiecărei luni contractuale pentru consumul efectuat în luna anterioară.

Aşadar, momentul naşterii dreptului la acţiune este reprezentat de factura fiscală emisă de reclamantă. Cu privire la acest moment, reclamanta a emis la data de 05.12.2012 factura fiscala seria x, moment care reprezintă data certitudinii dreptului de creanţă, iar exigibilitatea acestuia s-a produs la data scadenţei, respectiv 04.01.2013, care reprezintă termenul de început al curgerii prescripţiei extinctive în speţă. În opinia recurentei acela este termenul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune, fără a avea în vedere perioada de recalculare raportat la data introducerii acţiunii.

Raportat la sancţionarea recurentei - reclamante de către instanţa de apel cu privire la pasivitatea în care s-ar fi aflat în toată perioada contractuală, învederează faptul că neconcordanţa sesizată nu putea fi nici măcar avută în vedere la modul ipotetic de reclamantă, neputând fi depistată în lipsa intervenţiilor în grupul de măsurare, intervenţii care nu se justificau pe parcursul derulării contractului de furnizare, neexistând obligaţii legale în sarcina furnizorului în sensul verificării grupurilor de măsurare.

Totodată, mai arată recurenta, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, pârâta şi-a asumat obligaţia plăţii energiei electrice efectiv consumate dar nu a şi executat această obligaţie, iar pentru această nerespectare a dispoziţiilor contractuale a fost sancţionată reclamanta, fiindu-i atribuita vinovăţia faţă de stabilirea cantităţii de energie electrică ce a fost livrată pârâtei, reclamanta fiind astfel obligată să suporte consecinţele unui consum efectuat dar neachitat.

De aceea, raportat la partea de pretenţii pentru care s-a admis excepţia prescripţiei, recurenta -reclamantă consideră că această defalcare nu ar trebui avută în vedere de către instanţa de judecată, întrucât prescripţia extinctivă nu poate opera asupra unei creanţe care nu a existat la data de 18.04.2011 (trei ani anteriori introducerii acţiunii la instanţa de fond) şi nici anterior, nefiind vorba de un drept de creanţa născut în patrimonial reclamantei la data respectivă.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea recursului, recurenta - pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele motive de casare subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.:

- înlăturarea fără temei legal a Contractului şi deci a efectelor referitoare la forţa obligatorie a clauzelor contractuale privitoare la suportarea costului energiei electrice pe perioade anterioare în care se impuneau corecţii sau regularizări, precum şi a celor privitoare la completarea cu reglementările ANRE; având în vedere aplicarea greşită a principiului forţei obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864 prin decizia recurată, se impune admiterea recursului, casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, care, făcând aplicarea legală a art. 15 lit. e) din Contract poate obliga pârâta B. doar la plata contravalorii diferenţei rezultată din aplicarea constantei 6000K pe luna septembrie 2012 - luna anterioară constatării necesităţii efectuării corecţiei, care este octombrie 2012 (procesul-verbal nr. x/10 octombrie 2012).

- în mod eronat curtea de apel a considerat că nu se aplică situaţiei de fapt legislaţia secundară şi terţiară a ANRE - Procedura pentru calculul energiei electrice care se facturează în situaţia defectării grupului de măsurare, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 18/26 aprilie 2005 - precum şi a altor normative tehnice ce stabilesc modul de punere în funcţiune, programarea, verificarea grupurilor de măsurare;

- ignorarea scopului şi raţiunilor reglementarilor ANRE, care aveau în vedere protecţia consumatorului (inclusiv a celui industrial) în cazul constatării defecţiunilor la grupurile de măsurare sau a unor diferenţe de facturare, prin limitarea perioadei anterioare pentru care furnizorul de electricitate poate solicita contravaloarea energiei consumate şi aplicare eronată a termenului de general de prescripţie de trei ani pentru asemenea pretenţii;

- greşita înlăturare a limitării răspunderii pârâtei, în subsidiar, la perioada de refacturare pentru situaţia consumului fraudulos de şase luni, în virtutea principiului de drept potrivit căruia eroarea nu poate fi sancţionată mai sever decât frauda.

De asemenea, recurenta - pârâtă susţine că prin modul în care s-a apreciat asupra raportului de transformare aşa-zis real, la care ar fi trebuit să funcţioneze grupul de măsurare de la instalaţia electrică a pârâtei, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Arată că această apreciere a fost efectuată fără a se solicita opinia unui expert de specialitate, conform art. 330 C. proc. civ., deşi problema pe care instanţa a considerat, de asemenea eronat, că trebuie să o lămurească, era o chestiune de ordin pur tehnic, iar nu juridic, iar pe de alta parte în contra înscrisurilor aflate la dosarul cauzei si necontestate de părţi.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta - pârâtă.

De asemenea, recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta - pârâtă, solicitând înlăturarea ca nefondate a apărărilor recurentei - pârâte, admiterea recursului său astfel cum a fost formulat şi obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în apel şi în recurs, anexând în probaţiune lista de creanţă pentru contractul nr. x/30.09.2009.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta - reclamantă solicitând respingerea excepţiei nulităţii invocată de recurenta - reclamantă, ca nefondată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul declarat de reclamantă este admisibil, iar cererea de recurs formulată de pârâtă nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 15 noiembrie 2017, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut, în esenţă, că motivele invocate se încadrează în punctele 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Prin încheierea din 14 martie 2018, constatându-se că recursul reclamantei este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A., la data de 23 mai 2018, cu citarea părţilor, pentru acest termen fiind prorogată soluţionarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recursul reclamantei vizează exclusiv menţinerea soluţiei de către instanţa de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte suma de 1.308.131,97 RON reprezentând pretenţii aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011.

Se observă că problema de drept care se ridică în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu vizează durata termenului de prescripţie ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părţile, cât şi instanţele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954, aplicabil speţei faţă de prevederile art. 6 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform căruia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Ceea ce susţine recurenta-reclamantă, în contradicţie cu motivarea instanţelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv data naşterii dreptului material la acţiune pentru plata contravalorii energiei furnizate suplimentar de ceea ce s-a achitat, în condiţiile în care reclamanta a descoperit o eroare de măsurare a contorului.

În acest context, recurenta apreciază că prescripţia extinctivă a început să curgă de la 04.01.2013, respectiv de la data la care a devenit exigibilă factura fiscală seria x emisă de reclamantă la 05.12.2012, moment care, în opinia sa, reprezintă data certitudinii dreptului de creanţă.

Contrar susţinerilor recurentei, ambele instanţe au aplicat corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, şi anume, prevederile art. 3 şi art. 7 ale acestui act normativ, iar criticile recurentei sub aspectul greşitei admiteri a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011 sunt nefondate.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În speţă, pretenţiile reclamantei reprezintă preţul contractual al energiei electrice pretins furnizată de reclamantă şi neachitată de către pârâtă, între părţile litgante fiind încheiat contractul de furnizare energie electrică 358I/30.09.2009.

În condiţiile în care părţile nu au convenit un anume moment al naşterii dreptului la preţ, acesta din urmă se naşte pe măsura furnizării, dreptul de creanţă născându-se la momentul efectuării prestaţiei, iar nu de la momentul emiterii facturii fiscale, cum în mod greşit pretinde recurenta-reclamantă.

În mod legal, instanţa de control judiciar a reţinut că dreptul la preţ nu se naşte de la data la care reclamanta a luat la cunoştinţă de cantitatea reală de energie furnizată (adică de eroarea de facturare) şi cu atât mai mult de la data facturării acestei cantităţi, deoarece izvorul obligaţiei de plată constă, conform contractului care este obligatoriu pentru părţi, în faptul obiectiv al furnizării, iar nu în elementul subiectiv al cunoaşterii de către vânzător al cantităţii reale de marfă vândută.

Susţinerile referitoare la calificarea juridică a contractului de furnizare a energiei electrice, respectiv că acesta este un contract special, reglementat de norme speciale, iar nu unul de vânzare-cumpărare nu sunt de natură să schimbe soluţia sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât normele speciale adoptate de ANRE în baza Legii energiei electrice nu vizează reguli speciale cu privire la prescripţia extinctivă pentru consumul de energie electrică şi, totodată, indiferent de calificarea convenţiei încheiată în cauză, este de necontestat că dreptul de creanţă se naşte la momentul efectuării prestaţiei.

Contractul de furnizare a energiei electrice este un contract de vânzare special

Prin urmare, dreptul la acţiune pentru plata serviciului prestat (furnizarea energiei electrice) se naşte lună de lună, pe măsura prestării.

Era în puterea reclamantului să măsoare şi să factureze corect energia electrică furnizată lunar. Faptul că a descoperit după un timp îndelungat eroarea de măsurare nu o repune în termenul de prescripţie prin emiterea unei noi facturi, pentru diferenţa de cantitate de energie electrică furnizată.

Aşa fiind, în condiţiile în care, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt sau suspendat (necunoaşterea de către vânzător a cantităţii reale de marfă livrată cumpărătorului datorată unei erori de măsurare/de interpretare a măsurătorilor nu reprezintă un motiv de întrerupere/suspendare a cursului termenului de prescripţie), iar termenul de prescripţie general de trei ani calculat de la momentul expirării termenului de plată pentru fiecare parte a preţului a fost depăşit în raport de data formulării acţiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (18 aprilie 2014), sunt nefondate criticile recurentei vizând greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte suma de 1.308.131,97 RON reprezentând pretenţii aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011.

Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenta-reclamantă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept invocate (art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.), reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, va admite excepţia nulităţii recursului invocată de reclamanta S.C. A. S.A. şi va anula recursul pârâtei pentru următoarele considerente:

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, se constată că în argumentarea recursului au fost invocate formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

De altfel, chiar în cuprinsul punctului de vedere la raportul întocmit în cauză, pârâta a subliniat faptul că prin cererea de recurs a invocat încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate, conform pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., raportat la faptul că: decizia atacată conţine concluzii cu privire la o problemă de specialitate tehnică fără să recurgă la părerea unui expert; nu au fost administrate înscrisurile esenţiale prevăzute de normele aplicabile în exploatarea unui echipament electric şi care trebuiau întocmite de operatorul de reţea, pe baza cărora s-ar fi putut determina "constanta" la care ar fi trebuit să funcţioneze contorul, dacă se considera necesară o asemenea analiză; instanţa de apel a decis în contra constatărilor de fapt dintr-un înscris (procesul-verbal întocmit cu ocazia montării grupului de măsurare a energiei electrice) etc.

Este evident că motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat doar cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere stabilirea situaţiei de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

De altfel, întreaga construcţie a recursului pârâtei vizează exclusiv greşita stabilire a situaţiei de fapt, ceea ce excedează acestei faze procesuale, iar faptul că se invocă motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2018.