Condominium access dispute appeal transferred to Bucharest Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction

Şedinţa publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la 23 iunie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., a solicitat:

1. obligarea pârâţilor B., C. şi D. la desfiinţarea lacătelor personale puse pe uşa dependinţei comune din anul 2012 şi, pe cale de consecinţă, să i se permită reclamantei accesul la această dependinţă;

2. obligarea pârâţilor la ridicarea bunurilor depozitate în dependinţa de la etajul patru;

3. obligarea pârâţilor la eliberarea dependinţei comune de la etajul patru;

4. obligarea pârâţilor la redarea destinaţiei iniţiale a dependinţei comune de la etajul patru;

5. obligarea pârâtului E. la desfiinţarea lacătului cu care a blocat accesul în dependinţa comună de la subsolul blocului şi să i se permită reclamantei, cât şi celorlalţi locatari din bloc accesul neîngrădit la această dependinţă;

6. să fie obligat pârâtul E. la deschiderea uşii blocate şi sudate de la parterul din spatele blocului;

7. obligarea pârâţilor la îndeplinirea sarcinilor ce le revin proporţional cu cota-parte pe care o au asupra terasei blocului, respectiv la repararea hidroizolaţiei şi a acoperişului terasei, printr-o firmă autorizată;

8. obligarea pârâţilor la plata contravalorii reparaţiilor apartamentului deteriorat din vina acestora şi evaluate la suma de 5.000 RON, urmând ca dauna să fie majorată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35, art. 43, art. 61, art. 62, art. 69, art. 72, art. 73, art. 555, art. 634, art. 635, art. 636, art. 648, art. 649, art. 998 şi art. 999 C. civ. şi art. 3, art. 192, art. 193, art. 194, art. 196, art. 197 şi art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 752/2017 din 13 aprilie 2017, Judecătoria Călăraşi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E.; a obligat reclamanta la plata către pârâţii E., C. şi D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 819/2017 din 6 octombrie 2017, Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 752/2017 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria Călăraşi.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În drept, recurenta-reclamantă nu a indicat motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul.

Prin decizia civilă nr. 30 din 26 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 februarie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect administrarea clărilor cu mai multe apartamente aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 819/2017 din 6 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2018.