Supreme Court’s material incompetence to hear cassation appeals against tribunal decisions in civil cases valued up to 200,000 RON
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania declared itself materially incompetent to hear the appeal and referred the case to the Bucharest Court of Appeal, leaving the first-instance dismissal and the second-instance partial admission of the claims to stand pending further review by the competent appellate court. The dispute involved a bank customer challenging various credit agreement clauses—including unilateral interest rate adjustments, margin increases via addenda, and credit commission fees—as absolutely null and abusive, seeking recalculation of interest, restitution of overpaid sums, and new repayment schedules under consumer protection and civil code provisions. The decisive legal basis was the interpretation of the 2012 Code of Civil Procedure, specifically Article 97(1) and Article 497, which limit the Supreme Court's jurisdiction to appeals against Court of Appeal decisions and mandate remittance of cassation cases to the Court of Appeal, thereby excluding the Supreme Court's competence over appeals against Tribunal decisions in cases valued up to 200,000 RON, despite a subsequent Constitutional Court ruling that restored the right to appeal such judgments.
Legislator headnote
AI generatedart. 494 C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ; Supreme Court’s material incompetence to hear cassation appeals against tribunal decisions in civil cases valued up to 200,000 RON: The dispute involved a bank customer challenging various credit agreement clauses—including unilateral interest rate adjustments, margin increases via addenda, and credit commission fees—as absolutely null and abusive, seeking recalculation of interest, restitution of overpaid sums, and new repayment schedules under consumer protection and civil code provisions. The decisive legal basis was the interpretation of the 2012 Code of Civil Procedure, specifically Article 97(1) and Article 497, which limit the Supreme Court's jurisdiction to appeals against Court of Appeal decisions and mandate remittance of cassation cases to the Court of Appeal, thereby excluding the Supreme Court's competence over appeals against Tribunal decisions in cases valued up to 200,000 RON, despite a subsequent Constitutional Court ruling that restored the right to appeal such judgments.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProvision applied to admit the exception of material incompetence and decline jurisdiction to the Bucharest Court of Appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 22 mai 2018
Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 5 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:
1. să se constate nulitatea absolută a clauzei care permite băncii stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii, stipulată la art. 5 din contractul de credit nr. x/12.10.2007, modificat prin actele adiţionale;
2. obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii legale aferente contractului de credit nr. x/12.10.2007, modificat prin actele adiţionale, începând cu al doilea an de creditare, după formula Euribor 6M + marja din contractul de credit bancar de 1.50% puncte procentuale;
3. să se constate nulitatea absolută parţială a actului adiţional nr. x/13.01.2010 la contractul de credit nr. x/12.10.2007, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 1, care modifică dobânda prin majorarea unilaterală şi abuzivă a marjei fixe de la 1,5% puncte procentuale la 7 puncte procentuale;
4. să se constate nulitatea absolută parţială a actului adiţional nr. x/10.01.2011 la contractul de credit nr. x/12.10.2007, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 1, care modifică dobânda, prin majorarea unilaterala şi abuzivă a marjei contractuale fixe de la 1,5 puncte procentuale la 4 puncte procentuale în cazul angajaţilor B. S.A. şi de la 1,5 puncte procentuale la 6 puncte procentuale în cazul pierderii calităţii de angajat B. S.A.;
5. să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, având în vedere obligaţia acesteia de a recalcula dobânda, începând cu al doilea an de creditare, după formula Euribor 6M + marja fixă de 1,5 puncte procentuale;
6. să se constate îmbogăţirea fără just temei a pârâtei, prin majorarea unilaterală a dobânzii din contractul de credit nr. x/12.10.2007, modificat prin actele adiţionale, conform art. 5 şi, implicit, obligarea pârâtei la restituirea sumelor obţinute în mod ilegal, ce urmează a fi actualizate cu dobânda legală, din cel de-al doilea an contractual până la data restituirii efective;
7. să se constate nulitatea absolută a clauzei care permite pârâtei instituirea în mod unilateral şi abuziv a comisionului de acordare credit de 1,8% şi a comisionului de administrare credit în cuantum de 40 euro/lunar, prevăzute la art. 9 lit. b) şi c) din contractul de credit nr. x/12.10.2007, modificat prin actele adiţionale;
8. să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod abuziv cu titlu de comision de administrare credit şi comision de acordare credit, aferente contractul de credit nr. x/12.10.2007, modificat prin actele adiţionale, împreună cu dobânda legală, calculate de la data achitării fiecărui comision şi până la data restituirii efective;
9. să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în urma eliminării clauzelor abuzive din contractul de credit;
10. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 99/2006, Legii nr. 363/2007, C. civ. din 1864, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011 şi Directiva Consiliului Europei nr. 93/13/CEE.
Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 8529/2016 din 6 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 2272 din 13 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 8529/2016 din 6 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 5 alin. (2) teza a II-a din contractul de credit bancar nr. 378/12.10.2007; a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. x/12.10.2007; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei încasate cu titlu de comision de acordare şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării şi până la data restituirii; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.
Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21 februarie 2018.
Tribunalul Bucureşti a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat la 12 martie 2018.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.
Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2272 din 13 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2018.