Supreme Court jurisdiction over cassation appeals in low-value civil cases: lack of material competence due to statutory gaps in hierarchical organization

Şedinţa publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Dej la 17 februarie 2016, sub nr. x/2016 şi precizată succesiv la 24 martie 2016, 18 aprilie 2016 şi 13 iunie 2016, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.:

1. să se constate că reclamanţii au calitatea de moştenitori legali din clasa descendenţilor după defunctul lor tată B., decedat la 28 septembrie 1993 şi defuncta lor mamă E., decedată la 11 decembrie 2016, alături de fratele lor F., tatăl decedat al pârâtei şi sora lor G., decedată la 6 aprilie 2015;

2. să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/23.12.1996, în ceea ce priveşte cota de proprietate din imobilele casă de locuit şi teren ce le revine reclamanţilor din masa succesorală a tatălui lor, B., pentru cauză ilicită;

3. să se constate nulitatea absolută parţială a aceluiaşi contract de întreţinere cu privire la cota de 1/2+1/8 parte din casa de locuit şi anexe înscrise în C.F. nr. x Cuzdrioara şi cota de 1/4 parte din terenul în suprafaţă de 8.700 m.p., înscris în T.P. nr. 28053/450/23.09.1994, emis în favoarea lui B., ce îi reveneau defunctei E., în calitate de soţie supravieţuitoare, pentru lipsă de cauză;

4. să se constate că din masa succesorală a defunctului B. face parte terenul arabil în suprafaţă de 7.900 m.p., precum şi imobilul având categoria curţi-construcţii în suprafaţă de 800 m.p., în total 8.700 m.p., înscris în T.P. nr. 28053/450/23.09.1994, emis pe numele său, imobile înscrise în C.F. nr. x Cuzdrioara;

5. să se constate inopozabilitatea faţă de reclamanţi a sentinţei civile nr. 2152/1994, pronunţată de Judecătoria Dej în dosarul nr. x/2014;

6. să se dispună rectificarea C.F. nr. x, Cuzdrioara, în sensul radierii dreptului de proprietate asupra imobilelor în cotă de 1/1 parte, înscris în favoarea defunctei G. şi înscrierea dreptului de proprietate în cotă de 1/5 parte în favoarea fiecărui reclamant, cu titlu de moştenire;

7. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 841, art. 849, art. 966, art. 1020-1021 C. civ. de la 1864 şi Legea nr. 7/1996 în forma iniţială.

Pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la predarea imobilului din , jud. Cluj şi eliberarea construcţiilor şi grădinii ocupate abuziv în anul 2015, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 şi art. 1536 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 mai 2016, prima instanţă a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a respins ca neîntemeiate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de interes; a calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca o apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1082/2016 din 7 decembrie 2016, Judecătoria Dej a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu D.; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă D., în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi A., B. şi C.; a obligat reclamanţii-pârâţi să lase în deplina proprietate şi liniştita posesie a pârâtei-reclamante imobilul înscris în C.F. nr. x, Cuzdrioara, nr. top. x, situat în Mănăşturel, compus din teren în suprafaţă de 8.700 m.p. şi casă din cărămidă, acoperită cu ţiglă, compusă din 2 camere, bucătărie, cămară de alimente, antreu, bucătărie de vară şi garaj; a obligat reclamanţii-pârâţi la plata către pârâta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.783 de RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B. şi C., prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii cererii principale şi respingerii cererii reconvenţionale.

Prin decizia civilă nr. 1290/A/2017 din 10 octombrie 2017, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a luat act de renunţarea la judecata apelului declarat de apelanta-reclamantă C.; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1082/2016 din 7 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Dej; a obligat pe apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. la plata către intimata-pârâtă D. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii reconvenţionale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 21/R/2018 din 14 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 16 martie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Cluj, secţia Civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1290/A/2017 din 10 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2018.