Competence of Supreme Court for appeals against County Court decisions in bank loan abuse cases under 200,000 RON limit

Şedinţa publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pucioasa la 26 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5 din contractul de credit bancar nr. PFS 426/10.05.2007, care prevede că, "după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C. la care se adaugă 2,50 puncte procentuale"

2. obligarea pârâtei la modificarea clauzei de la punctul 5 din contractul de credit în sensul în care, dobânda contractuală este formată din marja fixă, stabilită iniţial prin contractul de credit, plus EURIBOR;

3. să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la pct. 7 din contractul de credit bancar nr. PFS 426/10.05.2007, care prevede că, "nivelul dobânzii curente la credite se stabileşte de bancă în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului" şi să se dispună eliminarea acestei clauze din contractul de credit;

4. să se constate caracterul abuziv al clauzei nr. 9 lit. b) din contractul de credit bancar nr. PFS 426/10.05.2007 privitoare la perceperea unui comision de acordare credit de 1,95%;

5. să se constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 9 lit. c) din contractul de credit bancar nr. PFS 426/10.05.2007 privitoare la perceperea unui comision de administrare de 5 euro/lunar, reprezentând un procent de 0,05% şi a clauzei de la pct. 9 lit. f) privitoare la perceperea unui comision de urmărire riscuri din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1 din contract şi să se dispună eliminarea acestor clauze.

6. să se constate caracterul abuziv al clauzei nr. 9 lit. a) din contractul de credit bancar nr. PFS 426/10.05.2007 privitoare la perceperea unui comision de rambursare anticipată şi să se dispună eliminarea acestei clauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Prin cererea precizatoare depusă la 24 martie 2015, reclamantul B. a solicitat: obligarea pârâtei la restructurarea creditului în sensul derulării acestuia cu o dobândă ce reprezintă indicele anual de referinţă EURIBOR, la care se adaugă procentul de 2,5%; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.372 euro, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data achitării şi până la restituirea acesteia, sumă încasată abuziv cu titlu de comision risc şi comision administrare credit; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 195 euro, achitată la încheierea contractului cu titlu de comision de acordare credit.

Prin întâmpinarea depusă la 20 mai 2015, pârâta C. S.A. a invocat excepţia nulităţii capătului trei din cererea precizatoare în partea privitoare la dobânda legală, excepţia lipsei de interes în promovarea capătului şase de cerere privitor comisionul de rambursare anticipată, excepţia prescripţiei dreptului de a solicita anularea clauzelor pretins abuzive şi restituirea sumelor încasate de către pârâtă în temeiul respectivelor clauze, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 12 octombrie 2015, prima instanţă a respins excepţiile nulităţii, tardivităţii, lipsei de interes şi prescripţiei extinctive, invocate de părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1362 din 7 decembrie 2016, Judecătoria Pucioasa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5 din contractul de credit nr. x/10.05.2007 privitoare la posibilitatea băncii de a mări marja dobânzii conform deciziei sale şi a dispus revenirea la dobânda curentă de 10,5 % pe an, la care se adaugă 2,5 puncte procentuale pe an, pe toată perioada de derulare a contractului şi la art. 7, art. 8 şi art. 6 raportat la art. 9 lit. a), b), c) şi f) din acelaşi contract; a obligat pârâta la recalcularea dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului până la restituirea integrală a creditului, conform dobânzii de 10,5 % pe an, la care se adaugă 2,5 puncte procentuale pe an, pe toată perioada de derulare a contractului, să emită un nou grafic de rambursare şi să restituie reclamanţilor diferenţa de dobândă achitată în plus, cu dobânda legală de la data fiecărei plăţi până la data plăţii efective a sumei; a obligat pârâta la restituirea sumei încasate în plus cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri în cuantum de 3.201,00 euro, plus dobânda legală ce va fi calculată de la data fiecărei plăţi până la data plăţii efective a sumei; a obligat pârâta la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare credit în cuantum de 195,00 euro, plus dobânda legală ce va fi calculată de la data reţinerii sumei până la data restituirii efective; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.719,00 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva încheierii din 12 octombrie 2015 şi a sentinţei civile nr. 1362 din 7 decembrie 2016, pronunţate de Judecătoria Pucioasa, a declarat apel pârâta C. S.A., prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 886/2017 din 20 septembrie 2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1362 din 7 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Pucioasa, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.; a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1071 din 14 martie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 aprilie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 886/2017 din 20 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2018.