Lack of Supreme Court jurisdiction over appeal against Tribunal decision in consumer credit abuse case due to legislative gap post-Constitutional Court ruling

Şedinţa publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ la 12 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

I. să se constate că în convenţia de credit nr. x/19.09.2008 au fost inserate mai multe clauze abuzive şi anume:

1.1. clauza referitoare la comisionul de risc, redenumit în comision de administrare, stipulată la art. 5 lit. a);

1.2. clauza stipulată la art. 3 lit. d) privitoare la dreptul băncii de modifica în mod unilateral rata dobânzii;

1.3. clauzele stipulate la art. 8.1 lit. a) liniuţa a 2-a şi a 3-a, art. 8.1 lit. c) şi art. 8.1 lit. d) din condiţiile generale ale convenţiei de credit privitoare la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului;

1.4. clauza stipulată la art. 10.1 lit. a), b) şi c) şi art. 10.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit privitoare la "costuri suplimentare"

II. să se constate că a fost stipulată în mod abuziv clauza privind comisionul de risc, redenumit ulterior comision de administrare, precum şi încetarea începând cu data de 25 iunie 2010 a perceperii comisionului de risc;

III. să se dispună anularea acestor clauze şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul:

3.1. restituirii sumelor reţinute ilegal, cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare, în perioada cuprinsă între 17 septembrie 2008 şi 25 iunie 2010, în cuantum de 6.433,96 CHF (23.465,01 RON la data promovării acţiunii, la cursul valutar CHF/Leu de 3,6476), actualizate la cursul de schimb valutar de la data restituirii efective;

3.2. pentru sumele percepute ilegal, să fie obligată banca la achitarea de dobânzi penalizatoare, în acelaşi cuantum şi conform modului de calcul pe care banca l-ar aplica în cazul în care reclamanţii ar refuza să le plătească, începând cu data de 9 iunie 2010 - data adoptării O.U.G. nr. 50/2010 şi până la data restituirii efective;

3.3. să se constate că data scadentă a restituirii sumelor încasate abuziv o constituie data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010;

IV. să fie obligată banca la plata de daune morale într-un cuantum egal cu suma de 23.465.01 RON, încasată în mod abuziv cu titlu de comision de risc, pentru prejudiciile suferite, ca urmare a stărilor afective negative şi a reducerii venitului realizat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 363/2007, Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1991 şi Legii nr. 190/1999.

Prin cererea depusă la 7 august 2014, pârâta a precizat că, între S.C. C. S.A., în calitate de cedent şi S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar, s-a încheiat contractul de cesiune autentificat sub nr. x/25.07.2014, având ca obiect drepturile izvorând din convenţia de credit nr. x/19.09.2008, precum şi drepturile decurgând din contractele de garanţie accesorii, inclusiv drepturile litigioase deduse judecăţii şi a solicitat să se dispună introducerea în cauză a S.C. D. S.R.L. şi scoaterea din cauză a pârâtei S.C. C. S.A.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2015, prima instanţă a dispus introducerea în cauză a cesionarului S.C. D. S.R.L.

La termenul de judecată din 20 martie 2015, reclamanţii au precizat că renunţă la capătul de cerere privind obligarea pârâtei C. S.A. plata de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 3358 din 23 octombrie 2015, Judecătoria Piatra Neamţ a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi S.C. D. S.R.L.; a respins cererea formulată de pârâta C. S.A. privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 10 aprilie 2017, intimata-pârâtă E. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A., a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 191/AC din 29 mai 2017, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3358 din 23 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor: art. 5.1 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/19.09.2008, pentru perioada cuprinsă între 19 septembrie 2008 şi 25 iulie 2010, art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/19.09.2008, art. 8.1 lit. a) liniuţele a doua şi a treia, art. 8.1 lit. c) şi lit. d), art. 10.1 şi 10.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/19.09.2008; a obligat intimata-pârâtă E. S.A. la restituirea către apelanţii-reclamanţi a sumei de 6.433,96 CHF, reprezentând comision de risc, (în echivalent în RON, conform cursului B.N.R. de la data plăţii), precum şi dobânda legală, calculată de la 9 iunie 2010, pentru sumele plătite până la această dată, respectiv de la data plăţii fiecărei rate a comisionului de risc, efectuată în intervalul cuprins între 9 iunie 2010 şi 25 iunie 2010, până la momentul restituirii efective; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat intimata-pârâtă E. S.A. la plata către apelanţii-pârâţi a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta E. S.A., succesoare în drepturi a C. S.A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 30 octombrie 2017, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin decizia nr. 70/2018 din 31 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 26 februarie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., succesoare în drepturi a C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 191/AC din 29 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2018.