Limits of material error and omission in annulment appeals: substantive errors and interpretation of law excluded from extraordinary review under Art. 503 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2018

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1199 din 28 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei civile nr. 189/2015 din 05 octombrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul A., motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Instanţa de recurs s-a aflat într-o gravă eroare materială cu privire la existenţa dosarului nr. x/2013 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

În fapt, la termenul de judecată din data de 15.06.2017, apărătorul ales a solicitat ataşarea dosarului arbitral, justificat de împrejurarea că la motivul 2.1. de recurs a criticat faptul sentinţa nr. 189/2015 din 5 octombrie 2015, care soluţionează fondul cauzei, a fost pronunţată şi motivată în lipsa dosarului nr. x/2013 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului formulat de B. împotriva sentinţei nr. 59 din 08 aprilie 2015. În aceste condiţii, la judecarea pe fond a dosarului nr. x/2014 a lipsit principala componentă de analizat, respectiv dosarul tribunalului arbitral, în care sunt cuprinse toate înscrisurile folosite de părţi în probaţiune.

Instanţa a respins această probă, argumentând oral faptul că dosarul nr. x/2013 al Curţii de Arbitrai Comercial International de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României este ataşat la dosarul nr. x/2016.

Această solicitare, precum şi poziţia instanţei de judecată, nu apar consemnate în încheierea de şedinţă din data de 15.06.2017, motiv pentru care a formulat cerere de îndreptare omisiune.

Această eroare este una esenţială, întrucât, instanţa a avut convingerea greşită asupra componenţei materiale a dosarelor ce s-au judecat la data de 15.06.2017 şi astfel s-a ajuns la încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât, în absenţa dosarului de fond, judecata a fost pur formală şi inechitabilă. Este irelevant faptul că, după consumarea actului formal al judecăţii, după amânarea pronunţării, instanţa ar fi solicitat prin adrese, ataşarea dosarului nr. x/2013.

O altă eroare materială constă în aceea că instanţa a consemnat în considerente că susţinerile recurentului nu fac trimite concretă la probele care au fost respinse de către curtea de apel, motiv pentru care, din cauza acestei erori materiale, privind cuprinsul cererii de recurs, instanţa a respins motivul privind încălcarea art. 22 din C. proc. civ., ca fiind generic.

Instanţa de recurs a omis să observe că la fila nr. x ultimul paragraf şi la filele nr. x din cererea de recurs, au fost arătate concret toate probele care au fost respinse, deşi erau utile şi pertinente. Simpla măsură de respingere a tuturor probelor este în sine, inechitabilă. Instanţa de recurs a fost în eroare materială, neobservând ca instanţa de fond nu face nici măcar referire la aceste probe, în cuprinsul sentinţei recurate.

Mai mult, la dosarul curţii de apel există o notă de probe, pe care instanţa de recurs din eroare materială nu a observat-o.

În lipsa acestei erori materiale privind susţinerile părţilor din cuprinsul actelor procesuale cu referire la probaţiune, instanţa de recurs nu ar mai fi considerat motivul de recurs ca fiind pur generic, ci ar fi procedat la analiza acestuia, în concret.

O altă eroare materială, care conduce şi la neanalizarea unui motiv de recurs, este săvârşită cu privire la motivul de recurs constând în încălcarea normelor civile în materia nulităţii contractelor pentru cauză ilicită, respectiv art. 966 din vechiul C. civ.

Instanţa de recurs, conform menţiunilor de la fila nr. x a deciziei primul paragraf, se află în eroare materială cu privire la susţinerile scrise ale părţilor, afirmând: pârâtul nu indică motivul de nulitate. Pentru acest argument, instanţa de recurs pur şi simplu nu analizează motivul de recurs.

În cererea de recurs, fila nr. x a fost indicată norma de drept încălcată, respectiv art. 966 din vechiul C. civ.

Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia nulităţii absolute a următoarelor contracte: contract de asociere în participaţiune autentificat sub nr. x/01.07.1997, acordul cadru din 25.10.2000, contractul de împrumut neautentificat încheiat între B. şi S.C. C. S.R.L., contractul cadru din 11.12.2003 şi a actelor subsecvente acestora, interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 966 din vechiul C. civ.

Acest motiv poate fi invocat oricând în apărare, pe cale de excepţie.

Această excepţie nu a fost invocată pentru prima dată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, dar instanţa fondului nu avea de unde să ştie acest lucru din moment ce nu avea dosarul arbitral.

Tot eroare materială este şi aprecierea instanţei cu privire la conţinutul petitelor acţiunii introductive de instanţă, aşa cum au fost modificate de reclamantă.

În primul rând, reclamanta nu a indicat în petit un număr precis al acţiunilor pentru care solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, astfel încât, din punct de vedere pur formal, noţiunea de toate acţiunile la care se raportează atât cererea introductivă, cât şi instanţa nu pot fi decât cele ce la pronunţarea hotărârii.

De asemenea, instanţa se află în eroare şi cu privire la modificările acestor petite.

Deşi nu se contestă dreptul reclamantei să stabilească cadrul procesual, renunţarea la cele două petite denumite - în principal, se putea face exclusiv în condiţiile art. 406 din C. proc. civ., respectiv în baza unui mandat special, conform alin. (2) şi cu acordul pârâtului conform alin. (4) ale acestui articol.

Or, instanţa de recurs este în eroare cu privire la topica şi formularea acestor petite, iar admiterea lor nu s-a cerut alternativ, ci subsidiar, astfel încât nu se putea trece direct la admiterea petitelor menţionate în subsidiar decât după renunţarea, cu îndeplinirea tuturor formalităţilor, la capetele de cerere principale.

De asemenea, capetele de cerere principale nu puteau fi lipsite de obiect, atâta vreme cât pârâtul deţinea în continuare în patrimoniu acţiuni.

Instanţa de recurs este în eroare şi cu privire la numărul de acţiuni D. deţinute de pârât. Acesta deţine în continuare un număr similar de acţiuni cu cel de la data încheierii acordului cadru din 26.10.2000, astfel încât nu se poate afirma că petitul principal ar fi rămas fără obiect.

O altă eroare a instanţei de recurs o reprezintă momentul la care trebuia îndeplinite obligaţiile corelative, respectiv aceea a reclamantei de a constitui un cont escrow în care să se regăsească diferenţa de plăţi a acţiunilor, conform clauzei 2.2.2. din contractul cadru încheiat la 11.12.2013.

Acest cont escrow trebuia deschis anterior cesiunii acţiunilor către reclamantă, rolul său fiind acela de a garanta încasarea diferenţei de preţ în mod automat fără intervenţia ulterioară a acesteia.

Deşi instanţa de recurs reţine în considerente că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de transfer al acţiunilor deţinute şi în aceste condiţii nu poate pretinde îndeplinirea obligaţiilor de către reclamantă, omite să observe că obligaţia reclamantei de constituire a unui cont escrow în care să se găsească diferenţa de preţ la data transferului acţiunilor, nu putea fi decât anterioară acestui moment.

Motivele contestaţiei în anulare circumscrise ipotezei art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., respectiv motivele de recurs a căror analiză lipseşte din decizia contestată, sunt următoarele:

Nu a fost analizat motivul de recurs privind încălcarea normelor în materia obligaţiilor, respectiv a art. 1004, art. 1005, art. 1012 din C. civ. de la 1864.

Dacă instanţa ar fi analizat acest motiv de recurs, ar fi constatat că, potrivit art. 4 şi 5 din actul adiţional încheiat la 31.01.2009, coroborat cu prevederile art. 1.1, 1.2, 1.3, şi 1.4 din contractul cadru încheiat la 11.12.2003, obligaţia de transfer a acţiunilor este condiţionată de declararea societăţii ca fiind de tip închis şi delistarea de pe piaţa secundară de capital - RASDAQ.

Cu alte cuvinte, delistarea nu era o obligaţie a pârâtului A., ci este o condiţie contractuală, suspensivă, viitoare şi nesigură, până la îndeplinirea căreia, reclamantul nu are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale nici sub forma transferului de acţiuni, nici sub cea a obligării acestuia la restituirea sumelor pretins primite.

Neîmplinirea condiţiei delistării nu este culpa pârâtului, ci este o chestiune ce ţine de împrejurarea că A.V.A.S. nu a mai scos la vânzare pachetul său de acţiuni.

Delistarea este condiţionată de achiziţionarea pachetului de acţiuni care formal s-au reîntors în patrimoniul A.V.A.S. după ce, prin sentinţa comercială nr. 12074 din 01 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, a fost anulată hotărârea AGA din 12.07.2002 de majorare a capitalului social, iar cele 20.911 acţiuni cumpărate de pârât în anii 2002 - 2003 au revenit în patrimoniul AVAS.

Nu a fost analizat motivul de recurs privind încălcarea de către instanţa de fond, a prevederilor din Legea nr. 297/2004.

Chiar dacă această lege este amintită ca număr în cuprinsul deciziei contestate, în realitate, instanţa de recurs nu face analiza propriu-zisă a motivelor de recurs, nu face referire la articolele din lege, faţă de care s-a invocat încălcarea, motiv pentru care, acest motiv de recurs nu a fost avut în vedere nici măcar grupat cu alte motive de recurs, ori sintetizat.

În aceeaşi manieră pur formală, instanţa de recurs, aminteşte aspecte legate de cesiunea de creanţă, fără însă a analiza în concret normele de drept substanţial (sediul materiei) a căror încălcare a fost invocată ca motiv de recurs.

În decizia recurată, nu se regăseşte nicio analiză concretă cu privire la normele din vechiul C. civ., cesiunea de creanţă în materia contractului de vânzare-cumpărare la art. 1391-1398 şi art. 1402-1404, deşi ea putea să opereze şi prin intermediul unui alt contract cu titlu oneros sau chiar printr-un contract de donaţie.

Instanţa de recurs procedează la o reinterpretare a contractelor de cesiune într-o manieră proprie, subiectivă, fără legătură cu motivul de recurs propriu - zis, care făcea trimitere la normele de drept substanţial, ce se cereau analizate în concret.

Hotărârea contestată este construită într-o manieră care, în aparenţă, face trimitere doar nominal la anumite motive de recurs, fără însă a le analiza în concret, prin filtrul tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate şi fără a se realiza un veritabil control de legalitate al sentinţei de fond, fapt ce contravine jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun şi de dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestaţia în anulare specială.

Conform dispoziţiilor art. 503 alin. (1) din noul C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Prin eroare materială, în înţelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestator, se înţelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara etc.

Acest motiv de contestaţie în anulare corespunde celui reglementat anterior de art. 318 din vechiul C. proc. civ., vizând erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale recursului, care au avut drept consecinţă soluţionarea greşită a acestei căi de atac. Aşadar, acest motiv vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

O altă condiţie pentru admiterea contestaţiei în anulare întemeiate pe acest text de lege este aceea că eroarea trebuie să fie esenţială, adică o eroare care a determinat pronunţarea unei soluţii greşite faţă de actele existente la dosar, fără a se confunda acest motiv cu erorile materiale la care se referă art. 442 din noul C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, în speţă, se constată că erorile materiale invocate de contestator ca fiind săvârşite de instanţa de recurs, respectiv cea care priveşte existenţa dosarului nr. x/2013, aprecierea instanţei cu privire la probatorii, la normele de drept aplicabile, la petitele acţiunii, astfel cum au fost modificate de reclamantă, la numărul de acţiuni deţinut de pârât, momentul la care trebuia îndeplinite obligaţiile corelative, nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Practic, contestatorul confundă semnificaţia sintagmei "greşeală materială" cu pretinse greşeli de judecată, respectiv de apreciere şi de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial şi procedural.

Or, în înţelesul normei prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ., greşeala materială care deschide calea contestaţiei în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care nu poate fi iniţiată pentru remedierea unor greşeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziţii legale cu incidenţă în speţă ori din stabilirea eronată a situaţiei de fapt.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Or, chestiunile reclamate de contestator nu se circumscriu motivului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanţe de recurs.

În consecinţă, aspectele invocate nu pot fi supuse analizei în cadrul unei contestaţii în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine soluţionată, în conformitate cu opinia contestatorului.

Nici motivul contestaţei în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare neînsuşirea motivului de casare de către instanţa de recurs, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanţa nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluţia contrară ar conduce la transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs.

Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului şi, prin urmare, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., este necesar să se facă distincţie între motive şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurrent în termen, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanţa de recurs este îndreptăţită, aşadar, să răspundă la motivele de recurs şi printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, aşa cum reiese din considerentele ce se regăsesc la filele x în ceea ce priveşte încălcarea normelor în materia obligaţiilor, fila x sub aspectul încălcării prevederilor Legii nr. 297/2004 şi privitor la cesiunea de creanţă, în ceea ce priveşte greşita respingere de constatare a nulităţii actelor juridice dintre părţi, instanţa apreciind că nu a fost indicat motivul de nulitate, apectele evidenţiate neputând fi încadrate în motivele legale privitoare la nulitatea absolută.

În speţă, instanţa de recurs a arătat foarte clar, prin argumente de sinteză, care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susţinerile recurentului.

Aşa fiind, argumentele contestatorului nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din noul C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A.. Pe de altă parte, nu poate fi reţinută reaua-credinţă în declararea cererii, cât timp contestatorul nu a făcut decât să uzeze de o cale de atac reglementată de lege, iar intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi urmărit un alt scop decât acela de a critica decizia atacată. Prin urmare, cererea de amendare a contestatorului va fi respinsă, neexistând suficiente elemente privind dovedirea relei-credinţe, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea privind amendarea contestatorului A. cu suma de 1.000 RON, formulată de intimata S.C. B..

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1199 din 28 iunie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2018.