Exclusive appellate jurisdiction of the Court of Appeal over disputes regarding foreclosure notifications under Law no. 77/2016 initiated at district court level.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive.

1. Prin contestaţia înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Timişoara, la data de 21 octombrie 2016, contestatoarea A. S.A. BUCUREŞTI a formulat, în contradictoriu cu intimaţii B. şi C., contestaţie la cererea de dare în plată comunicată prin notificarea înregistrată de contestatoare sub nr. x- 2016 din data de 11.10.2016, privind darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea contestatoarei, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună: admiterea contestaţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru procedura de notificare de dare în plată, cu consecinţa punerii de drept a părţilor în situaţia anterioară notificării, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016; cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3035 din data de 22.03.2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2016, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., având ca obiect contestaţie privind notificarea dării în plată.

S-a constatat neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale notificării de dare în plată privind contractul de credit nr. x/30.06.2008.

S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 20 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal şi motivat intimaţii B. şi C., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii contestaţiei promovate împotriva notificării de dare în plată formulate, ca neîntemeiată, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers judiciar.

D. Hotărârea instanţei de apel.

4. Prin decizia nr. 1255/2017 din 09 noiembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3035/22.03.2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata A. S.A. BUCUREŞTI.

S-a Schimbat hotărârea apelată, în sensul că s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea A. S.A. BUCUREŞTI.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

5. Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs, recurenta- contestatoare A. S.A. BUCUREŞTI, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Tribunalul Timiş- prin adresa emisă la 26.02.2018 şi înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/02.03.2018.

F. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

7. Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cu privire la care, competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei conform normei speciale de competenţă materială şi teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016:

"cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul".

8. În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 94 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, potrivit căruia, judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor", astfel cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

9. Prin urmare, Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, prin care a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu îşi produce efectele în cauză, astfel că, nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

10. Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., tribunalele judecă ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

11. Or, în materia litigiilor având ca obiect contestaţie împotriva notificării de dare în plată, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelul declarat împotriva hotărârii astfel pronunţate de judecătorie.

12. Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect este contestaţie formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 2 şi art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având un atare obiect, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

13. Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

14. Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

15. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

16. Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

17. Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

18. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de contestatoarea A. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 1255/2017 din 09 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2018.