Exclusion of substantive mortgage credit law misapplications and omitted appeals from material error review in extraordinary annulment proceedings

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2018

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1799 din 2 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, au fost respinse recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 393/2015 din 13 martie 2015 şi împotriva deciziei civile nr. 1413/2015 din 29 septembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate. Au fost respinse recursurile declarate de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREŞTI şi S.C. D. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 393/2015 din 13 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de contestaţie în anulare contestatorii B. şi A., motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Dezlegarea dată în soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 393/2015 din 13 martie 2015 este rezultatul unor greşeli materiale, fapt ce se circumscrie dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ.:

Referitor la notificarea privind întârzierea la plată identificată sub nr. x/05.12.2010 emisă de C..:

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au arătat că instanţa de apel, în rejudecare, nu a analizat în mod efectiv argumentele din cererea de apel, nu a procedat la o înlăturare, motivată şi argumentată în mod explicit, a susţinerilor din aceeaşi cerere de apel, faţă de sentinţa Tribunalului Bucureşti şi nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa, aspect pentru care au invocat prevederile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1799 din 2 noiembrie 2016, instanţa de recurs a arătat că susţinerile recurenţilor vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în contradicţie cu probatoriul administrat, aceasta fiind o chestiune de fapt care nu vizează legalitatea hotărârii recurate.

În acest caz, greşeala materială priveşte eroarea în care s-a aflat instanţa de recurs, în sensul că nu a avut în vedere că prin decizia nr. 2504 din 03 iulie 2014 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a statuat că, în ceea ce priveşte contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.08.2008, este incidentă Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare. Faţă de calificarea contractului ca fiind de credit ipotecar, rezultă că, contrar dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 190/1999, B. nu a fost notificată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar, iar contrar prevederilor pct. 5.10 din Condiţiile generale de creditare, nici coplătitorul A. nu a fost notificat în scris de către C.. asupra consecinţelor ce decurg din contractul de credit în cazul întârzierii la plată a obligaţiei contractuale.

Prin urmare, greşeala materială a instanţei de recurs constă tocmai în eroarea în care s-a aflat asupra naturii juridice a contractului de credit în sensul că, acesta fiind un contract guvernat de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 19 din aceeaşi lege, în sensul în care creditorul ipotecar, în cazul întârzierii la plată, să trimită împrumutatului, la ultima adresă comunicată de acesta, o notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării contractului de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Referitor la constatarea ca fiind clauze nelegale şi abuzive prevederile art. 5 din Contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.08.2008 ultima teză, respectiv în partea privind modul de formare al dobânzii curente:

În ceea ce priveşte dobânda datorată începând cu data de 03.04.2010, data de scadenţă a ratei aferentă lunii martie 2010, prin cererea de recurs recurenţii au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ., decizia nr. 393/2015 din 13 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în rejudecare, cuprinzând motive contradictorii şi fiind dată de instanţa de apel cu greşita aplicare a legii, în sensul că, fiind în prezenţa unui contract de credit ipotecar acesta este guvernat de Legea nr. 190/1999.

Greşeala materială priveşte eroarea în care s-a aflat instanţa de recurs în sensul că nu a avut în vedere că prin decizia nr. 2504 din 03 iulie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a statornicit că, în ceea ce priveşte contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.08.2008, este incidentă Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare, iar faţă de calificarea contractului ca fiind contract de credit ipotecar, rezultă că, în ceea ce priveşte raportul juridic obligaţional acesta este guvernat de dispoziţiile art. 14 lit. a) din aceeaşi lege.

Nesesizarea de către instanţa de recurs că, în cauză, raportul juridic obligaţional este guvernat de dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare, a condus instanţa la efectuarea unor grave greşeli materiale în partea privind formarea dobânzii în prezentul contract de credit ipotecar.

Referitor la modificările privind dobânda curentă aduse contractului de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.08.2008 prin actul adiţional comunicat sub nr. x/17.09.2010, încheiat în baza O.U.G. nr. 50/2010:

Prin cererea de recurs recurenţii au solicitat să se constate nelegalitatea din actul adiţional a marjei pe an exprimată în puncte procentuale, fixă pe toată perioada de creditare, de 8,16 puncte procentuale, în condiţiile în care prin contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.08.2008, cu modificările aduse prin actul adiţional nr. x/03.09.2008, părţile au convenit asupra unei cote procentuale fixe de 0,4 %.

Nesesizarea că raportul juridic obligaţional este guvernat de dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare, a condus instanţa de recurs la efectuarea unor greşeli materiale în partea privind formarea dobânzii în prezentul contract de credit ipotecar, instanţa de recurs acceptând în mod eronat ca C.., creditor ipotecar, să aplice cu titlu de indice de referinţă la creditele ipotecare în EURO propria sa dobândă de referinţă. Or, instanţa de recurs trebuia să sesizeze că dobânda de referinţă proprie a C.. este o dobândă stabilită discreţionar de către bancă, iar ea nu conţine indici de referinţă obiectivi verificabili şi care să ofere părţii posibilitatea de a înţelege mecanismul de formare al acesteia.

Referitor la constatarea ca fiind clauză nelegală şi abuzivă reţinerea comisionului de acordare credit în sumă de 3.225 EUR din suma totală acordată cu titlu de împrumut de 132.225 EUR, respectiv pct. 1 din Contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.08.2008:

Prin cererea de recurs, recurenţii au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., pe motiv că instanţa de apel, prin decizia nr. 393/2015 din 13 martie 2015, nu s-a conformat acestor cerinţe legale, întrucât nu a examinat efectiv apărările şi susţinerile părţilor.

Prin decizia contestată, instanţa de recurs a arătat că hotărârea instanţei de apel este legală şi în raport de soluţia privind comisionul de acordare, ea fiind corectă juridic şi din punct de vedere al normelor de drept material şi, că, din moment ce comisionul de acordare reprezintă un preţ al serviciului de acordare a creditului, clar prevăzut în contract - 3.225 euro -, nu se poate constata existenţa unui dezechilibru contractual.

Instanţa de recurs nu a sesizat că, în condiţiile în care izvorul obligaţiilor îl reprezintă un contract de credit ipotecar, guvernat de dispoziţiile Legii nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare, trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 15 din aceeaşi lege, în forma în vigoare la data contractării creditului, şi să reţină că în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz, clauza privind comisionul de acordare a creditului fiind nelegală şi abuzivă, deoarece aceasta nu derivă din contractul de credit încheiat, ci este anterioară întrunirii acordului de voinţă al părţilor contractante.

Instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare sau de casare, referitor Ia calculul dobânzii curente aferente creditului acordat pe perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o cotă de 8,35% în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%, fiind incidente dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ.:

Prin cererea de recurs recurenţii au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., pe motiv că instanţa de apel nu a examinat efectiv apărările şi susţinerile părţilor.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanţa a omis să cerceteze acest motiv de recurs.

Instanţa de recurs a ignorat criticile de nelegalitate invocate în cererea de recurs referitor la calculul dobânzii curente aferentă creditului acordat pe perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o cotă de 8,35% în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%.

Referitor la soluţionarea recursului depus împotriva deciziei nr. 1413/2015 din 29 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011*:

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce viza solicitarea de inserare în dispozitiv a radierii înscrierii din Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare sub nr. x/22.12.2010, respectiv y (ce priveşte cesiunea a cărei nulitate s-a constatat), prin cererea de recurs s-a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ., decizia nr. 1.413 din 29 septembrie 2015 cuprinzând motive contradictorii şi fiind lipsită de temei legal, ceea ce face să nu se poată stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanţa de recurs a arătat că, în situaţia în care contractul de cesiune este anulat, implicit menţiunea de la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare referitor la drepturile are rezultă din cesionarea contractului de credit bancar îşi pierde efectele "de jure".

În acest caz, greşeala materială constă în eroarea în care s-a aliat instanţa de recurs în sensul că nu a avut în vedere că recurenţii, debitori cedaţi în contractul de cesiune de creanţă nu pot solicita modificarea prin anulare a înregistrării anterioare făcută de părţile contractului, respectiv cedent C.. şi cesionar S.C. D. S.R.L.

Greşeala materială a instanţei de recurs constă tocmai în eroarea în care s-a aflat asupra solicitării referitoare la radierea înscrierii din Arhiva electronică de Garanţii Reale Mobiliare a contractului de cesiune de creanţă, aceasta reprezentând un capăt de cerere accesoriu faţă de cererea principală privind nulitatea parţială a cesiunii de creanţă.

Instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, prin raportare la dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., în ceea ce priveşte calculul dobânzii curente aferente creditului acordat pe perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o cotă de 8,35% în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%.

Prin cererea de recurs s-a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., pe motiv că instanţa de apel nu a examinat efectiv apărările şi susţinerile părţilor.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanţa de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare.

Referitor la "modificarea în mod corespunzător a graficului de rambursare şi recalcularea debitelor raportat la plăţile efectuate, cu redobândirea calităţii apelanţilor de împrumutat şi coplătitor în raport contractual bancar, cu termene de plată lunare în vederea rambursării creditului ipotecar, conform graficului de rambursare", recurenţii au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ., decizia nr. 1.413 din 29 septembrie 2015 cuprinzând motive contradictorii şi fiind lipsită de temei legal.

Instanţa de recurs a omis să cerceteze acest motiv de recurs.

Referitor la restituirea tuturor plăţilor efectuate de recurenţi către S.C. D. S.R.L. cu titlu de plată rată credit de la data cesiunii şi până la zi, cu acordarea de dobânzi legale, calculate până la data restituirii, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., decizia nr. 1413 din 29 septembrie 2015 fiind lipsită de temei legal, ceea ce face să nu se poată stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanţa de recurs a omis să cerceteze acest motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 317-321 C. proc. civ.

Intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei.

Prin întâmpinarea formulată, intimata C. S.A. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 318 din vechiul C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa respingând sau admiţând numai în parte recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Prin cererea supusă analizei s-au invocat drept motive ale contestaţiei în anulare dispoziţiile textului de lege mai sus evocat.

Art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ. vizează greşeli materiale cu caracter procedural, esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată, greşeli care să fi dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.

Din conţinutul deciziei contestate nu rezultă existenţa unor astfel de greşeli materiale care să ducă la anularea acesteia. Când instanţa de judecată, cunoscând actele şi lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare proprie a normelor legale incidente în speţă, nu poate fi vorba de o greşeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greşeală de judecată. Or, chiar şi în această ipoteză, prin intermediul contestaţiei în anulare, nu se poate tinde la anularea unei hotărâri pentru că judecata nu a fost bine realizată.

În speţă, contestatorii au formulat critici vizând eventuale greşeli de judecată considerând că instanţa de recurs s-a aflat în eroare cu privire la natura juridică a contractului de credit în sensul că, acesta fiind un contract guvernat de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente dispoziţiile art. 14 lit. a), art. 15 şi art. 19 din această lege. Au mai invocat, de asemenea, contestatorii că, raportat la motivul de recurs privind solicitarea de inserare în dispozitiv a radierii înscrierii din Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare sub nr. x/22.12.2010, respective y, eroarea instanţei de recurs constă în faptul că nu a avut în vedere că debitorii cedaţi nu puteau solicita anularea înregistrării.

Practic, contestatorii confundă semnificaţia sintagmei "greşeală materială" cu pretinse greşeli de judecată, respectiv de apreciere şi de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial şi procedural.

Or, în înţelesul normei prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ., greşeala materială care deschide calea contestaţiei în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care, deşi distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condiţiile art. 281 din acelaşi cod, nu poate fi iniţiată pentru remedierea unor greşeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziţii legale cu incidenţă în speţă ori din stabilirea eronată a situaţiei de fapt.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Or, chestiunile reclamate de contestatori nu se circumscriu motivului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanţe de recurs.

În consecinţă, aspectele invocate nu pot fi supuse analizei în cadrul unei contestaţii în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine soluţionată, în conformitate cu opinia contestatorilor.

Nici argumentele referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Raportat la recursul declarant împotriva deciziei nr. 393/2015 din 13 martie 2015, contestatorii au invocat faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de modificare sau casare, referitor la calculul dobânzii curente aferente creditului acordat pentru perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o dobândă de 8,35%, în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%. Această critică se regăseşte şi cu privire la recursul declarant împotriva deciziei nr. 1413/2015 din 29 septembrie 2015. Alte argumente vizează faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivelor ce vizau modificarea în mod corespunzător a graficului de rambursare şi recalcularea debitelor, raportat la plăţile efectuate, cu redobândirea calităţii recurenţilor de împrumutat şi coplătitor în contract, cu termene de plată lunare în vederea rambursării creditului ipotecar, sub acest aspect hotărârea instanţei de apel cuprinzând motive contradictorii şi a motivelor referitoare la restituirea plăţilor efectuate către S.C. D. S.R.L.

Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs şi această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului şi, prin urmare, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală din vechiul C. proc. civ., este necesar să se facă distincţie între motive şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurenţi, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanţa de recurs este îndreptăţită, aşadar, să răspundă la motivele de recurs şi printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, aşa cum reiese din considerentele ce se regăsesc la filele x în ceea ce priveşte dobânda, filele x sub aspectul motivării hotărârii pronunţate de instanţa de apel, filele x în ceea ce priveşte pretenţiile faţă de S.C. D. S.R.L. din decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016.

În speţă, instanţa de recurs a arătat foarte clar, prin argumente de sinteză, care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susţinerile recurenţilor.

În consecinţă, Înalta Curte constatând neîndeplinite condiţiile art. 318 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată în cauză.

Raportat la dispoziţiile art. 274 alin. (1) din acelaşi cod, va obliga contestatorii la plata sumei de 1.080,19 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREŞTI, cu titlu de cheltuieli de judecată, avându-se în vedere că prin încheierea încheierea din 07 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 s-a dispus:

"Admite cererea formulată de petenţii B. şi A.. Îndreaptă eroarea materială strecurată în minuta pronunţată la data de 31 ianuarie 2018 în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, în sensul că:

"Obligă contestatorii B. şi A. la plata sumei de 1.080,19 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREŞTI, cu titlu de cheltuieli de judecată", în loc de:

"Obligă contestatorii B. şi A. la plata sumei de 8.641,54 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREŞTI, cu titlu de cheltuieli de judecată", cum din eroare s-a menţionat.

Prezenta face parte integrantă din minuta pronunţată la data de 31 ianuarie 2018 în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă."

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B. şi A. împotriva deciziei nr. 1799 din 2 noiembrie 2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Obligă contestatorii B. şi A. la plata sumei de 1.080,19 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREŞTI, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2018.