Civil vs. administrative jurisdiction for a public association contract involving private domain land and contractual restitution

Şedinţa publică din data de 16 mai 2018

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 petenta S.C. A. S.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia, reprezentat de Consiliul Local Alba Iulia, prin hotărâre judecătorească să se dispună: rezilierea contractului de asociere nr. x/2007 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia şi S.C. A. S.A., având ca obiect asocierea părţilor în vederea realizării de locuinţe colective în Alba Iulia, str. x, jud. Alba; obligarea pârâtelor să restituie reclamantei suma de 253.831,58 euro (echivalentul sumei de 1.116.856,4 RON) reprezentând plata făcută de reclamantă către pârâtă ca şi contravaloare a terenului pe care urma să se edifice locuinţele colective; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 792/2016 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Local şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. De asemenea, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă.

Totodată, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Alba Iulia, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia, s-a constatat rezilierea contractului de asociere nr. x/2007 încheiat între reclamantă şi pârâtă şi a fost obligată pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia la plata sumei de 253.831,58 euro echivalent în RON la data plăţii în favoarea reclamantei, reprezentând contravaloarea terenului aport în cadrul asocierii.

De asemenea, a fost obligată pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia la plata sumei de 10.000 RON în favoarea reclamantei reprezentând cheltuieli parţiale de judecată, iar cheltuielile privind reducerea taxei de timbru de care a beneficiat reclamanta, în cuantum de 8.569,76 RON, s-a dispus a rămâne în sarcina Statului.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi a încheierii din 10.02.2016 a declarat apel UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 651/2016 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de CURTEA DE APEL ALBA IULIA, secţia A II-A CIVILĂ a fost respins apelul declarat de pârâta UAT Municipiul Alba Iulia, reprezentantă prin Primar, cu sediul în Alba Iulia, judeţul Alba împotriva încheierii din 10.02.2016, precum şi împotriva sentinţei nr. 792/2016 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta pârâtă a achitat taxa judiciară de timbru conform art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 80/2013.

Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 4.04.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului, cu menţiunea de a se depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.

La 16.05.2017 s-a constatat că intimata reclamantă S.C. A. S.A. depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a solicitat respingerea recursului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 - noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) şi art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate punându-se în vedere părţilor obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Faţă de dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) şi art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, s-a constatat că recurenta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA a formulat, în termenul legal, răspuns la întâmpinare.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 18 octombrie 2017 potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 7 martie 2018, a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen la data de 16 mai 2018, în vederea soluţionării acestuia.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de 488 pct. 8 noul C. proc. civ. se arată că instanţa de apel era obligată să procedeze la calificarea naturii juridice a contractului din perspectiva art. 948, art. 962 şi următoarele, art. 969, 977 şi următoarele C. civ. 1864, a celorlalte texte legale invocate în apel, ţinând cont de intenţia comună a părţilor reflectată în clauzele contractuale privite coroborat, clauze care constituie legea părţilor. Instanţa de apel a analizat Contractul văzând strict sensul literal al alin. art. 1 şi art. 2.1. din Contract şi făcând abstracţie de celelalte clauze, ceea ce reprezintă ignorarea legii părţilor (art. 969 C. civ.) şi încălcarea regulii de interpretare a actelor juridice prevăzute de art. 982 C. civ.

Interpretând superficial contractul ca fiind un simplu act translativ de proprietate asupra unui teren din domeniul privat, instanţa de apel a aplicat greşit art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004. Reţinând că, urmare acestei prevederi, contractele care au ca obiect bunuri proprietate privată nu pot fi asimilate actelor administrative în sensul Legii nr. 554/2004, a exclus caracterul administrativ al Contractului dedus judecăţii pentru simplul motiv ca terenul obiect al Contractului face parte din domeniul privat.

În opinia recurentei, este lipsită de temei legal statuarea instanţei de apel că, în cazul tuturor contractelor administrative este vorba tot despre bunuri proprietate publică deoarece această pretinsă caracteristică nu este prevăzută de lege şi nu este de esenţa contractului administrativ.

Statuarea că, scopul Contractului a fost acela de realizare de locuinţe colective, este lipsită de temei legal, instanţa neindicând dispoziţia legală sau clauza contractuală din care rezultă acest scop şi nici dacă el reprezintă scopul imediat sau cel mediat al Contractului, iar în cel din urmă caz, care anume parte a fost animată de un astfel de scop. Autoritatea publică nu a avut acest scop la încheierea Contractului, acesta fiind asocierea în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local (art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea 215/2001, evocat în preambulul Contractului), lucrări şi bunuri indicate în art. 4.1. din Contract şi în Anexa.

Nesocotind conţinutul lămurit al contractului instanţa de apel a determinat greşit obiectul şi scopul Contractului, cu consecinţa excluderii greşite a caracterului administrativ al acestuia şi, subsecvent, a competenţei instanţei de contencios.

Art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 nu are în vedere exclusiv contractele care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică ci şi, alternativ, acele contracte care au ca obiect executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, care sunt categorii de contracte administrative distincte.

Din perspectiva autorităţii publice contractante, Contractul a fost un instrument de realizare a administraţiei publice locale folosit în vederea satisfacerii unor interese publice locale, în esenţă pentru că: a fost încheiat în exercitarea competenţelor ce îi revin conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 2:15/2001, în baza art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 215/2001 şi a avut drept scop urbanizarea unei zone centrale a Municipiului Alba Iulia, conform celor hotărâte prin HCL Alba Julia nr. 358/2004 (cap. DISPOZITII GENERALE din Contract, art. 8.2. din Contract); a urmărit dobândirea de către UAT Municipiul Alba Iulia în proprietate a unor dotări şi amenajări edilitare constând în reţele de utilităţi publice (canalizare, apa, energie electrică, gaze naturale, iluminat public stradal), parcări, alei stradale x, alei pietonale, zone verzii locuri de joacă pentru copii cu dotările şi mobilierul aferent, în valoare estimată la 1.092.500 Euro, la data încheierii Contractului (Anexa la Contract, art. 2.3. lit. b) din Contract).

Dreptul de administrare al autorităţii publice asupra bunurilor din domeniul privat se exercită prin acte administrative şi în regim de putere publică, acest aspect rezultând în speţă din Hotărârile de Consiliu Local care au stat la baza încheierii Contractului şi a definirii obiectului acestuia, a căror respectare era obligatorie pentru cealaltă parte contractantă, nu în virtutea negocierilor ci a efectelor actelor administrative.

Interesul public al autorităţii publice, care ţine de scopul Contractului, nu a fost analizat în decizie, dar nici nu a fost contestat pe parcursul litigiului. Faptul că Contractul avea ca obiect realizarea şi punerea în funcţiune a unor lucrări (art. 2.2., art. 4 din Contract) nu este contestat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ.

Recurenta susţine că în decizia recurată nu se regăseşte analiza motivelor de apel în sprijinul naturii administrative a Contractului şi a nelegalităţii încheierii din 10.02.2016, nefiind analizate nici dispoziţiile legale invocate, nici clauzele contractuale şi nici înscrisurile relevante sub aspectul calificării Contractului, aspecte nesoluţionate încă de la primă instanţă, ca urmare, au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ.

Decizia nu cuprinde motivele de fapt şi de drept în baza cărora instanţa a statuat astfel asupra scopului şi obiectului Contractului, premisa dezlegării chestiunii competenţei materiale.

Considerentele deciziei recurate reprezintă o simpla parafrazare a sentinţei nr. 792/2016 şi a susţinerilor părţilor, urmată de o reproducere a unor clauze din Contract. Niciunul dintre motivele de apel cu care a fost investită instanţa nu a fost analizat, lipsind orice statuări cu privire la admiterea sau respingerea acestora ori cu privire la relevanţa lor în soluţionarea cauzei.

Faţă de soluţia dată capătului de cerere având ca obiect constatarea rezilierii Contractului, recurenta arată că prin apel a invocat în esenţă următoarele: cadrul procesual incomplet, în sensul că nu se putea constata rezilierea Contractului, atât timp cât una dintre părţile Contractului nu era parte în proces, ca efect a admiterii excepţiei lipsei de capacitate procesuală de folosinţă a Consiliului Local Alba Iulia; neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, cererea de constatare a rezilierii Contractului, calificată expres prin întâmpinare de către reclamanta-intimată A. drept capăt de cerere principal, fiind lipsită de interes, lipsită de obiect, reclamanta fiind lipsită de calitate procesuală activă, fiind partea în culpă pentru neexecutarea Contractului (art. 1021 C. civ. 1864 nemo auditur propriam turpitudine allegans) iar acţiunea în constatare fiind inadmisibilă faţă de art. 35 noul C. proc. civ. nesocotirea "declaraţiei unilaterale de reziliere" emisă de autoritatea publică, act calificat ca act administrativ unilateral emis în regim de putere publică, care se bucură de prezumţia de autenticitate, legalitate şi veridicitate şi caracter executoriu, astfel încât este nejustificată "dublarea" lui printr-o hotărâre judecătorească de constatare" a rezilierii. Chestiunea nefiind controversată, nu putea exista un litigiu cu acest obiect, intervenţia instanţei în vederea protejării drepturilor nefiind necesară (art. 29 noul C. proc. civ.).

Cu privire la aceste critici concrete aduse hotărârii primei instanţă, instanţa de apel a omis să se pronunţe, nerezultând din decizie dacă au fost admise sau au fost respinse, ca atare recurenta înţelege să reitereze aceleaşi critici şi în prezentul recurs.

Cu privire la problema cadrului procesual, instanţa a reţinut că A. S.A. nu a atacat soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, cu consecinţa că această soluţie a rămas definitivă. Din ansamblul considerentelor Deciziei recurate rezultă că parte contractantă este considerată în continuare Consiliul Local, care nu este parte în proces. Nu s-a pus în discuţia contradictorie a părţilor şi nici nu s-a statuat că altcineva decât Consiliul Local ar fi fost parte în Contract, prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de apel a nesocotit o hotărâre definitivă şi s-a pronunţat asupra unui contract în lipsa uneia din părţile contractante.

Susţinerea în sensul că reclamanta a solicitat doar să se constate rezilierea iar instanţa a fost chemată doar să constate rezilierea, este obscură, nefiind limpede relevanţa considerentului faţă de criticile formulate prin apel şi legătura cu soluţia pronunţată.

Instanţa de apel a încălcat principii ale procesului civil (legalitatea, contradictorialitatea, dreptul la apărare), a nesocotit dispoziţiile privind condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi a încălcat dispoziţii privind cercetarea procesului, intrând în cercetarea fondului fără ca mai întâi să soluţioneze toate excepţiile invocate (art. 237 alin. (2), art. 248 noul C. proc. civ.).

Neanalizând niciunul dintre motivele de apel referitoare la capătul de cerere privind constatarea rezilierii Contractului, instanţa a încălcat art. 397 alin. (1) teza I noul C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. întrucât cererile cu care a fost investită constau tocmai în aceste motive de apel.

Prin sentinţa apelată s-a dispus obligarea UAT Municipiul Alba Iulia la plata sumei de 253.831,58 EURO reprezentând contravaloarea terenului aport în cadrul asocierii.

Prin apel au fost expuse critici concrete cu privire la această soluţie, subliniindu-se în esenţă următoarele: acţiunea reclamantei este întemeiată pe propria culpă în încetarea contractului, aspect necontestat; temeiurile de drept ale pretenţiei, invocate de reclamant (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată) au fost respinse, soluţia devenind definitivă prin neapelare; alte temeiuri de drept pentru naşterea obligaţiei de restituire nu au fost invocate şi nici puse în discuţia contradictorie a părţilor; Contractul a fost denunţat unilateral prin act administrativ necontestat; s-a încălcat regimul juridic al rezilierii contractului, ca sancţiune civilă, şi art. 1021 C. civ.; reţinerea unui temei contractual al pretenţiei la restituirea sumei pretinse este exclusă; subscrisa a dobândit dreptul de proprietate asupra banilor, drept de care nu poate fi lipsiţi fără temei legal şi s-au interpretat greşit clauzele Contractului, acestea neprevăzând o obligaţie de restituire a sumei pretinse.

Instanţa de apel nu a analizat niciunul dintre aceste motive ci s-a limitat să citeze clauzele 2.1., 2.2., 2.3. şi 8.3. lit. b) din Contract, statuând că art. 2.3. ar avea caracterul unei promisiuni de vânzare cumpărare" şi că în Contract nu se prevede că sumele plătite anticipat de către S.C. A. S.A., în baza clauzei din art. 2 pct. 2.3. (...) nu ar mai putea fi recuperate de aceasta, cât timp proprietatea nu a fost transmisă iar formalităţile legale de transfer al proprietarii nu mai pot fi îndeplinite.

Ca urmare, instanţa de apel a calificat altfel raportul juridic dintre părţi, reţinând sumar şi reducţionist că între părţi a existat o promisiune de vânzare - cumpărare şi că, întrucât nu a mai avut loc transferul proprietăţii, promitentul cumpărător ar putea să îşi recupereze sumele plătite. Această nouă viziune asupra raporturilor dintre părţi nu a fost susţinută de părţi, nu a fost analizată la fond (omisso medio) şi nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Motivul de recurs prevăzut de 488 pct. 8 noul C. proc. civ.

Instanţa a încălcat art. 969 C. civ. întrucât nu a identificat în conţinutul contractului o obligaţie de plată a sumei pretinse de reclamanta - intimată, cu titlu de contravaloare a terenului aport în cadrul asocierii, cum a dispus prima instanţă.

Situaţia litigioasă dedusă judecăţii (pretenţia de despăgubiri) apare în urma rezilierii unilaterale a contractul de asociere nr. 21841 din 23.08.2007, adică în lipsa oricărui contract între părţi, după trei ani de la rezilierea unilaterală necontestată de reclamantă.

Instanţa de apel a reţinut că între părţi a intervenit rezilierea unilaterală a Contractului. Concluzia legală ce se impunea este absenţa obligaţiei de restituire a sumelor primite în temeiul Contractului reziliat întrucât rezilierea produce efecte doar ex nunc, pentru viitor iar în decizie nu se motivează contrariul, ca atare s-a încălcat regimul juridic al rezilierii.

Instanţa a interpretat clauza art. 8.3. lit. b) din Contract în sensul că, de vreme ce părţile au convenit doar cu privire la investiţiile efectuate în cursul Contractului, atunci clauza nu exclude posibilitatea de a fi recuperate sumele plătite de A. S.R.L. în baza art. 2 pct. 2.3. din Contract, chiar în cazul culpei acesteia la încetarea Contractului. O astfel de interpretare încălcă dispoziţiile în materia interpretării contractului (art. 977 C. civ. şi urm.), pentru că lipsa unei asemenea "trimiteri" nu poate avea sensul dat de instanţă faţă de ansamblul clauzelor contractuale şi normele aplicabile. Pe de altă parte, dacă instanţa a scindat în mod nepermis Contratul într-o promisiune de vânzare-cumpărare, limitată în viziunea instanţei la art. 2.3., şi restul, nu se înţelege care e legătura dintre pretinsa promisiune de vânzare şi clauza de la art. 8.3. lit. b) din Contract.

Statuarea că, din perspectiva culpei în încetarea contractului, nu este exclusă posibilitatea de a fi recuperate sumele achitate în baza Contractului de către partea în culpă pentru încetarea lui, contravine flagrant art. 970 C. civ. şi art. 1020, 1021 C. civ.

Tot astfel, dacă o parte nu îşi îndeplineşte angajamentul, doar partea inocentă, în privinţa căreia angajamentul nu s-a îndeplinit, are opţiunea de a cere fie executarea contractului, fie desfiinţarea lui, cu daune - interese. Per a contrario, părţii în culpă nu îi sunt recunoscute astfel de drepturi, cum instanţele au admis greşit reclamantei-intimate, încălcându-se astfel natura de sancţiune civilă a rezilierii iar dreptul părţii inocente. Instanţa nu a furnizat niciun argument pe baza căruia s-ar fi putut ajunge la încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudine allegans şi nici cum părţile ar fi înţeles să deroge de la acesta.

Pe de altă parte, împrejurarea că art. 5.2.3., art. 8.2. şi art. 8.3. lit. b) din Contract prevăd expres şi repetat că toate investiţiile realizate în cursul Contractului rămân proprietatea Consiliului local "fără plată de despăgubiri", "fără nicio despăgubire", trebuie înţeles tocmai în sens contrar celui statuat de instanţe. Părţile au exclus în mod expres şi repetat dreptul S.C. A. S.A. la orice despăgubire/restituire în cazul încetării Contractului din culpa A. S.A., aceasta fiind îndreptăţită la despăgubiri doar dacă rezilierea nu îi este imputabilă (art. 8.3. lit. d) din Contract), în acord cu normele şi principiile de drept precitate. Ca urmare, nici nu era necesar ca părţile să prevadă expres că, în caz de reziliere a Contractului din culpa A. S.A., aceasta pierde nu doar investiţiile ci şi toate plăţile şi cheltuielile efectuate. Faptul că nu au prevăzut acest lucru nu înseamnă că au convenit restituirea lor ori că măcar au acceptat o astfel de posibilitate, cum eronat a interpretat instanţa.

Încercând să speculeze distincţia pur terminologică între investiţii şi sume plătite pentru teren, instanţele nu au putut indica temeiul unei diferenţe de regim juridic între sumele necesare pentru cele dintâi şi celelalte sume. Potrivit art. 2.2. din Contract, A. S.A. are obligaţia atât de a finanţa lucrările de investiţii cât şi de acoperire a tuturor cheltuielilor necesare realizării investiţiei. Ca urmare şi sumele plătite anticipat sunt cheltuieli aferente realizării investiţiei, în lipsa lor aceasta neputându-se realiza pentru că nu s-ar fi obţinut dreptul de a folosi şi a construi asupra terenului şi nici autorizaţia de construire.

Instanţele nu au analizat criticile cu privire la semnificaţia şi cuantumul sumelor plătite, instanţa de apel reţinând greşit că nu s-a contestat cuantumul sumei. Sumele achitate cu titlu de TVA au fost plătite de recurentă la bugetul de stat şi recuperate de către A. S.A. prin mecanismul rambursării/compensării TVA, conform dispoziţiilor Legii nr. 571/2003, astfel că aceasta ar beneficia de o dublă restituire. Niciunul dintre documentele şi operaţiunile contabile efectuate în baza Contractului nu au fost desfiinţate deoarece rezilierea Contractului nu putea produce un astfel de efecte. Nu rezultă din hotărâri de ce aceste sume ar trebui restituite drept "contravaloarea terenului aport în cadrul asocierii" şi de unde rezultă un astfel de titlu/cauza a restituirii.

Împrejurarea reţinută că proprietatea nu a fost transmisă iar formalităţile legale de transfer nu mai pot fi îndeplinite este imputabilă strict reclamantei, care nu a mai fost interesată de executarea Contractului, atitudine afirmată expres de reclamanta-intimată şi reţinută de prima instanţă. Ca urmare, este rezultatul unei manifestări unilaterale şi discreţionare de voinţă a reclamantei, fără nicio implicare din partea autorităţii, în sarcina căreia nu se reţine vreo culpă.

Instanţa, dând o relevanţă greşită acestei situaţii, a transformat-o într-un izvor de drept sui generis. Ca urmare, a admis ca legitimă retragerea unilaterală din contract a părţii care şi-a pierdut interesul, încălcând din nou art. 969 C. civ., şi acordând şi avantaje materiale consistente pentru acest comportament.

Instanţele de fond nu au analizat care era prestaţia pe care a obţinut-o în mod efectiv reclamanta în schimbul sumelor pe care trebuia să le plătească, iar instanţa de apel a redus simplist Contractul la o promisiune de vânzare deşi s-a susţinut, şi la fond şi în apel, că această contraprestaţie este dreptul de a folosi terenul şi dreptul de a executa lucrări de construire pe teren, în sensul pct. 10 din Anexa 2 la Legea nr. 50/1991, şi că ea a fost executată, aspect confirmat de obţinerea autorizaţiei de construire nr. x/09.04.2008

Ca urmare, susţine recurenta, este fără relevanţă că nu a mai avut loc transferul dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât, pe de o parte, aceasta era o prestaţie cu totul secundară în economia Contractului, iar pe de altă parte, transferul era condiţionat de îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale reclamantei-intimate, el fiind subsecvent obţinerii autorizaţiei de construire şi realizării lucrărilor de construire pe terenul altuia (art. 2.3. lit. a) din Contract).

Chiar dacă reclamanta nu ar fi beneficiat de nicio altă contraprestaţie, atâta timp cât transferul proprietăţii nu a operat strict datorită culpei ei, care a abandonat executarea Contractului şi nu a contestat declaraţia unilaterală de reziliere, restituirea sumelor plătite este lipsită de temei legal.

Recurenta susţine că, întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele de apel, nu a explicitat natura juridică a posibilităţi de recuperare şi nu a arătat în concret care sunt temeiurile care i-au format convingerea că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, decizia încălcă art. 425 alin. (1) lit. d) noul C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţele au determinat greşit obiectul şi scopul contractului ceea ce a atras soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei materiale, litigiul fiind unul de contencios administrativ iar nu civil, cum greşit s-a reţinut.

Critica este nefondată.

Conform contractului încheiat de părţi, acestea au înţeles în mod expres să încheie un contract comercial indicând în acest sens faptul că îi este aplicabil Codul comercial. În aceste condiţii instanţa nu avea cum să califice contractul ca fiind administrativ deoarece ar fi fost încălcată voinţa părţilor.

Prin art. 2 pct. 2.3 din convenţie se prevede că la încetarea asocierii, bunurile ce formează obiectul contractului vor fi împărţite între asociaţi după cum urmează:reclamanta va rămâne proprietara exclusivă a construcţiilor realizate pe terenul ce face obiectul contractului. Terenurile pe care vor fi edificate construcţiile se vor parcela şi vor fi cumpărate de reclamantă pe măsură ce construcţiile vor fi edificate. S-a mai prevăzut şi că terenurile neocupate de locuinţe colective vor rămâne în proprietatea asociatului, iar canalizările stradale, traseul de alimentare cu apă stradal, reţelele de alimentare cu energie electrică plus iluminatul stradal, reţelele de alimentare cu gaze naturale, aleile stradale x, aleile pietonale şi parcările realizate cu dale, zonele verzi, locurile de joacă cu mobilierul aferent se vor executa de S.C. A. S.A. şi vor rămâne în proprietatea asociatului cu titlu gratuit (art. 2 pct. 2.3.).

Toate aceste elemente nu fac decât să dovedească natura comercială a contractului, situaţie în care este atrasă competenţa instanţelor civile, cum corect au stabilit instanţele de fond.

Este eronată interpretarea recurentei că dobândirea de către UAT Municipiul Alba Iulia în proprietate a unor dotări şi amenajări edilitare constând în reţele de utilităţi publice (canalizare, apa, energie electrică, gaze naturale, iluminat public stradal), parcări, alei stradale x, alei pietonale, zone verzii locuri de joacă pentru copii cu dotările şi mobilierul aferent, în situaţia în care contractul ar fi fost realizat, face ca contractul încheiat să fie unul administrativ, atâta timp cât părţile nu au urmărit încheierea unui astfel de contract.

Conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.

În mod corect au reţinut instanţele că asocierea dintre părţile litigante nu putea fi asimilată unui contract administrativ, atâta timp cât, prin încheierea acesteia, s-a urmărit punerea în valoare a unui bun proprietate privată, chiar dacă scopul a fost acela de realizare de locuinţe colective şi a fost încheiat de o autoritate publică locală.

În speţă, terenul care formează obiectul contractului de asociere nu este proprietate publică ci proprietatea privată a UAT, prin urmare, contractul de asociere de faţă, nu poate fi asimilat actelor administrative în accepţiunea Legii nr. 554/2004, soluţia dată asupra excepţiei necompetenţei materiale fiind corectă.

În temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa nu a analizat natura administrativă a contactului, decizia necuprinzând motivele de fapt şi de drept care au stat la baza dezlegării chestiunii competenţei materiale. A mai arătat recurenta că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor formulate în apel şi nu a analizat niciunul dintre motivele de apel referitoare al rezilierea contractului.

Şi aceste critici sunt nefondate.

Astfel, instanţa de apel a făcut trimitere la art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 invocat de apelantă în susţinerea excepţiei necompetenţei materiale a instanţei civile şi a reţinut că instanţa de contencios administrativ nu este competentă să soluţioneze litigiul deoarece acesta derivă dintr-un contract de asociere, în care Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia a adus ca aport dreptul de proprietate asupra unui bun, teren construibil aflat în domeniul privat al Municipiului Alba Iulia, în suprafaţă de 35.024 mp, în vederea realizării de locuinţe collective, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa a analizat criticile formulate prin cererea de apel şi a reţinut, în concordanţă şi cu cele statuate de instanţa de fond, faptul că reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit rezilierea contractului prin declaraţia unilaterală a pârâtei, recurenta de faţă.

Din actele dosarului nu rezultă că recurenta a solicitat instanţei să se constate culpa reclamantei în privinţa nerealizării contractului, prin urmare acest aspect nu poate influenţa cererea reclamantei de restituire a sumelor platite anticipat pentru achiziţia terenului, care este o obligaţie distinctă în cadrul contractului de asociere.

Legat de chestiunea cererii de restituire a sumelor plătite pentru achiziţia terenului, instanţa de apel a reţinut că prin art. 8.3. lit. b) din contractul de asociere s-a prevăzut că în cazul încetării acestuia pentru nerespectarea de către S.C. A. S.A. a obligaţiilor stabilite prin contract, contractul se consideră reziliat de drept, fără punere în întârziere şi fără altă formalitate prealabilă, situaţie în care investiţiile realizate deSC A. S.A. rămân în proprietatea Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia, fără nicio despăgubire. Din această prevedere rezultă că, din perspectiva culpei în încetarea contractului, s-a convenit doar cu privire la investiţii, nefăcându-se vreo menţiune că sumele plătite anticipat de către S.C. A. S.A., în baza clauzei din art. 2 pct. 2.3., pentru terenul pe care trebuiau edificate construcţiile, dar pe care nu le-a mai executat, nu ar mai putea fi recuperate de aceasta, cât timp proprietatea nu a fost transmisă, iar formalităţile legale de transfer al proprietăţii nu mai pot fi îndeplinite.

În aceste condiţii, statuând asupra aspectelor esenţiale ale litigiului, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 alin. 1it. b.

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi din perspectiva încălcării art. 969 C. civ. susţinând că instanţa nu a identificat în conţinutul contractului o obligaţie de plată a sumei pretinse de reclamantă cu titlu de contravaloarea terenului, aport în cadrul asocierii.

Critica este nefondată.

Conform art. 2.3 din contract:

"S.C. A. S.A. se obligă să achite anticipat 95% din valoarea imobilelor terenuri pe care S.C. A. S.A. va edifica locuinţe colective conform PUD aprobat prin HCL 358/2004. Plata acestei sume se va face astfel: 100.000 euro în termen de 5 zile de la data semnării contractului; restul sumei în cel mult 1 an de la data semnării contractului".

Contrar susţinerilor recurentei, în temeiul acestei clauze reclamanta a plătit sume de bani cu titlu de achitare anticipată a terenului, iar cum vânzarea terenului nu a mai avut loc datorită rezilierii contractului de asociere, aceasta este îndreptăţită să i se restituie sumele de bani achitate pentru un teren neintrat în proprietatea sa.

Recurenta a invocat generic şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5.

Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenta a invocat încălcarea unor principii ale procesului civil (legalitatea, contradictorialitatea, dreptul la apărare), nesocotirea dispoziţiilor privind condiţiile exercitării acţiunii civile, încălcarea dispoziţiilor privind cercetarea procesului, intrând în cercetarea fondului fără ca mai întâi să soluţioneze toate excepţiile invocate.

Şi această critică este nefondată.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a menţinut soluţiile date de instanţa de fond asupra excepţiilor invocate de pârâta, recurenta de faţă, ceea ce nu contravine dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b)., exigenţele acestui text de lege neimpunând aducerea unor argumente noi, dacă soluţia adoptată este corectă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA împotriva deciziei civile nr. 651/2016 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2018.