Tort claim for machine use lost; appeal annulled as void for factual-only challenge

Şedinţa publică din data de 16 mai 2018

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 6190/18.10.2013, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.R.L. şi a dispus obligarea reclamantei la 5.500 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.C. B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând schimbarea ei în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi obligarea pârâtelor S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.A., în temeiul răspunderii civile delictuale la plata lipsei de folosinţă a celor două utilaje de construcţii pe perioada 25.05.2010 - 09.09.2010, în cuantumul reieşit din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 374 din 28.05.2014, Curtea de Apel a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă.

Prin decizia nr. 352 din 04.02.2015, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În motivarea deciziei de casare s-au reţinut că factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile şi serviciile achiziţionate. Transmiterea unei facturi pro forma se face numai de un vânzător şi numai către un potenţial cumpărător, şi poate avea caracterul de "invitaţie", de "ofertă", de "propunere" de cumpărare, comunicând caracteristicile produselor, preţul acestora, condiţiile de livrare, de achitare a contravalorii lor etc.

Cât priveşte încheierea unui contract, acesta nu se poate considera perfectat decât din momentul în care cererea şi oferta s-au întâlnit, iar părţile şi-au manifestat neechivoc acordul de voinţă. Oferta si acceptarea sunt manifestări de voinţă distincte.

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale într-o situaţie dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului. Distincţia derivă, deci, nu din noţiunea de culpă care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine însăşi, ci din originea obligaţiunii care a fost încălcată, respectiv o obligaţie generală de prudenţă şi diligentă de a nu prejudicia sau o obligaţie stipulată într-un contract preexistent.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut şi greşita aplicare de către instanţa de apel a art. 1169 C. civ. şi art. 1191 C. civ. observând că instanţa a încălcat normele legale în privinţa probelor admisibile a dovedi existenţa contractului, în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispoziţiile aplicabile. În plus, a depăşit înţelesul dat de părţi neechivoc celor două facturi emise, anume de facturi pro forma, nicidecum de facturi fiscale consemnând obligaţii de plată născute deja dintr-un contract.

Cât priveşte proba testimonială, ea nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. pentru a dovedi existenţa unui contract (ad probationem, nu ad validitatem).

De asemenea, în condiţiile în care reclamanta susţinea atragerea răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanţei, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă numai cu înscrisuri potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.

Mai mult, pe lângă faptul că nici natura contractului nu a fost stabilită, însăşi pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înţelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor asupra preţului, element esenţial al contractului.

Reclamanta nu critică existenţa unui contract între cele două pârâte, ci faptul că în mod nelegal, pe baza unor facturi pro forma şi fără a se fi întâlnit acordul de voinţă al părţilor asupra unui element esenţial al contractului - preţul, s-a reţinut existenţa unui contract între reclamantă şi pârâta S.C. C. S.R.L.. Continuând şirul deducţiilor logico-juridice greşite, instanţa de apel a apreciat că acest "contract" între reclamantă şi pârâta S.C. C. S.R.L. poate să justifice legalitatea contratului de exploatare a utilajelor de către S.C. B. S.A.. În aceste condiţii, a reţine într-o singură frază incidenţa răspunderii contractuale determină o soluţie profund nelegală a instanţei de apel, care lasă neocrotit dreptul de proprietate al reclamantei sub aspectul atributelor usus şi fructus.

Apreciind că, în speţă, reclamanta a investit instanţa cu o cerere în răspundere civilă delictuală, administrând un probatoriu adecvat, în condiţiile în care pârâtele nu s-au apărat pe calea unei cereri reconvenţionale şi nici nu au administrat un probatoriu legal, apt să demonstreze existenţa unei alte forme de răspundere civilă, a reţinut Înalta Curte că se impune casarea deciziei şi judecarea pricinii în limitele învestirii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cu numărul x/2011*.

Prin decizia civilă nr. 1070/22.06.2015, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis în parte cererea precizată şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 131895 RON, cu titlul de contravaloare lipsă de folosinţă, şi a sumei de 6553 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 424/01.03.2016, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, atât în sensul îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, cât şi în sensul neîndeplinirii acestora.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cu numărul x/2011.

La termenul din 20.12.2017, Curtea a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei S.C. C. S.R.L., pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă de la acel termen.

Prin decizia civilă nr. 292A/2018 din 14 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu sediul social în Bucureşti, str. x, şi cu sediu ales la SCA D., în Bucureşti str. x, împotriva sentinţei civile nr. 6190 din 18.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata C. S.R.L. cu sediul în Petrosani, Judeţ Hunedoara, ca fiind introdus în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă. A fost respins apelul formulat apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 6190 din 18.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu în contradictoriu cu intimata B. S.A. (x, CUI x) cu sediul social în Bucureşti, Calea x, cu sediul ales la Cabinet Avocat E. în Râmnicu Vâlcea str. x, judeţ Vâlcea, ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei B. S.A. 17147 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că în ceea ce priveşte pe intimata C., faţă de soluţia admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia la un termen anterior, se impune respingerea apelului formulat în contradictoriu cu această intimată ca fiind introdus în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

În ceea ce priveşte apelul formulat în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., s-a reţinut că acesta este nefondat.

Astfel cum s-a stabilit în mod irevocabil în cuprinsul primei decizii de casare, raporturile din prezenta speţă pot fi examinate pe temeiul răspunderii delictuale, instanţa supremă reţinând că în speţă nu s-a încheiat vreun contract care să determine incidenţa unei răspunderi contractuale, de natură a o exclude pe cea delictuală afirmată de apelanta-reclamantă.

Prin urmare, se impune a se examina dacă din probele administrate rezultă îndeplinirea condiţiilor acestei forme de răspundere.

În aplicarea art. 998-999 din vechiul C. civ., ce guvernează raporturile juridice din prezenta cauză faţă de data faptelor invocate (anul 2010), pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală se impune a fi examinată îndeplinirea a patru condiţii: existenţa unei fapte ilicite a pârâtului, existenţa culpei acestuia în săvârşirea faptei, existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului şi, în fine, a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cele patru condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele împiedicând admiterea acţiunii în răspundere delictuală. De asemenea, în situaţia pluralităţii de pârâţi, se impune precizarea că este necesar a se examina condiţiile răspunderii prin raportare la fiecare dintre aceştia.

În speţă, Curtea a constatat că, în ceea ce o priveşte pe pârâta B. S.A., nu se poate reţine o culpă în săvârşirea faptei de folosire a celor două utilaje proprietatea reclamantei întrucât din probele administrate rezultă că a folosit utilajele în temeiul unui contract de închiriere cu pârâta C. S.R.L.. Contractul, încheiat în 26.01.2010, privea un număr de 11 utilaje cu privire la care pârâta B. a depus diligentele necesare pentru a se asigura că societatea C. este titulara unui drept asupra acestora; prin adresa din 18.02.2010 ea a solicitat cocontractantului său să îi pună la dispoziţie documentele din care rezulta dreptul acesteia de a oferi utilajele spre închiriere.

Curtea a constatat că, la momentul emiterii acestei adrese, niciunul dintre cele două utilaje ce formează obiectul cauzei nu formau obiectul contractului de închiriere, din probele administrate rezultând că acestea au fost achiziţionate abia în luna mai 2010.

Prin urmare, la momentul emiterii adresei din luna februarie, C. S.R.L. nici nu ar fi putut face dovada vreunui drept asupra utilajelor în discuţie, acest lucru fiind posibil doar ulterior achiziţionării acestora.

Aşa fiind, nu se poate reproşa pârâtei B., anterior acestui moment, lipsa de diligenţă în informarea asupra drepturilor cocontractantului său asupra utilajelor ce au format obiectul contractului.

În speţă, nu s-a dovedit că, ulterior achiziţionării utilajelor, pârâta B. ar fi emis o adresă similară, dar, astfel cum s-a afirmat de către această pârâtă, aspect necontestat, cocontractantul C. S.R.L. i-a prezentat cele două facturi proforma şi i-a predat utilajele în discuţie, acestea fiind folosite în mod efectiv începând cu luna iunie 2010, astfel cum rezultă din procesele-verbale depuse de B..

Curtea a constatat că cele două facturi proforma, unite cu posesia pârâtei C. asupra celor două bunuri mobile, erau suficiente pentru a crea aparenţa existentei unui drept în favoarea cocontractantului, neputându-se reproşa B. lipsa unor diligenţe suplimentare în ceea ce priveşte situaţia juridică a celor două utilaje. Curtea a avut în vedere, în aprecierea sa, şi amploarea contractului de închiriere utilaje, numărul mare al acestora şi desfăşurarea fără alte incidente a relaţiei contractuale dintre cele două pârâte, nefiind afirmat sau dovedit că, urmare a adresei din luna februarie, pârâta C. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a dovedi în mod convingător drepturile sale asupra celorlalte utilaje ce au format obiectul înţelegerii.

Astfel cum reclamanta însăşi afirmă, abia la 15.09.2010 a adus pentru prima dată la cunoştinţa pârâtei B. situaţia utilajelor, astfel cum rezultă şi din adresa aflată la dosarul de fond, depusă de reclamantă împreună cu cererea de chemare în judecată. Din probele administrate rezultă însă că, anterior acestui moment, începând cu 08.09.2010, cele două utilaje nu mai erau folosite de către B., fiind retrase de la punctele de lucru de către pârâta C..

Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina pârâtei B. vreo culpă, nici chiar în forma cea mai uşoară a acesteia, în sensul unei lipse de diligenţă, întrucât, faţă de circumstanţele de fapt ale speţei, astfel cum acestea au fost probate, aceasta a realizat toate demersurile rezonabile pentru a se asigura că utilajele a căror folosinţă a dobândit-o prin contractul cu pârâta C. erau deţinute de aceasta în mod legal, iar folosinţa utilajelor nu a continuat nici un moment după data la care B. a luat cunoştinţă despre situaţia reală a utilajelor.

Curtea a subliniat că solidaritatea legală a debitorilor în raporturile juridice născute în temeiul răspunderii delictuale nu înlătura obligaţia probării elementelor răspunderii, inclusiv a culpei, în persoana fiecăruia dintre aceştia. Or, în speţă, eventualele probe în sensul culpei pârâtei C., precum declaraţia martorului audiat la fond, nu ar fi putut fi valorificate decât împotriva acestei pârâte, în măsura în care admiterea unei excepţii procesuale nu ar fi făcut imposibil acest lucru. Niciuna dintre probele administrate de apelanta-pârâtă nu dovedeşte culpa pârâtei B..

Prin urmare, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile răspunderii, s-a constatat că soluţia de respingere a acţiunii pronunţată prin sentinţa apelată este corectă, impunându-se respingerea apelului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sens în care se arată că prin raportare la starea de fapt, instanţa de apel a aplicat efectiv în desconsiderarea normei juridice legale condiţiile răspunderii civile delictuale, mai precis întrunirea cerinţei vinovăţiei pârătei apreciind că acesteia îi lipseşte şi cea mai mică culpă, suficientă pentru a fi obligată la repararea prejudiciului suferit.

Arată recurenta că este evidentă aplicarea nelegală şi netemeinică a prevederilor art. 998-999 şi a art. 1 din Protocolul 1 al CEDO raportat la starea de fapt şi concluzia că nu este întrunită cerinţa culpei celei mai uşoare în săvârşirea faptei constând în beneficierea de cele 2 utilaje pe şantierul propriu.

Înalta Curte, analizând criticile formulate prin cererea de recurs şi dat fiind că susţinerile recurentei din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu constată incidenţa dispoziţiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Conform art. 306 alin. (1) si (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului.

În cauza, chiar dacă recurenta a invocat explicit dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susţinerile formulate nu se încadrează în acest caz şi nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 304, care atrag modificarea ori casarea deciziei de apel.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. statuează:

"când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Recurenta face o expunere a situaţiei de fapt, aspectele invocate neputând fi considerate drept critici încadrabile în dispoziţiile articolului enunţat, în esenţă acestea vizând faptul că instanţa de apel nu a reţinut culpa pârâtei în săvârşirea faptei.

Înalta Curte reţine că aprecierea asupra existenţei culpei presupune analiza probelor care au stat la baza stabilirii situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, ceea ce nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţa de recurs.

În aceste condiţii, având în vedere că susţinerile recurentei din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi cum nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţaă, operează sancţiunea nulităţii recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi în consecinţa Înalta Curte va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 292A/2018 din 14 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2018.