Competence of the Supreme Court to hear appeals against High Court appellate decisions in civil construction cases

Şedinţa publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, sub dosarul nr. x/2016, la data de 18.01.2016, reclamanta Parohia Sfântul Irodion Lainici a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., să se constate refuzul nejustificat al acestora cu privire la cererea reclamantei de efectuare a unor lucrări de construire a unei biserici pe terenul concesionat, situat în intravilanul municipiului Târgu Jiu, judeţul Gorj, identificat cu număr cadastral x, hotărâre care să suplinească acordul pârâţilor la emiterea autorizaţiei de construire, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 27 alin. (1)-(6) din Ordinul nr. 839 din 12.10.2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

2. Prin sentinţa nr. 631 din 22 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, sub dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4185/2017 din 30 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, secţia civilă a fost admisă cererea formulată de reclamanta Parohia Sfântul Irodion Lainici.

A fost constatat refuzul nejustificat al pârâţilor cu privire la construirea de către reclamantă a unei biserici pe terenul situate în municipiul Târgu Jiu, judeţul Gorj, teren înscris în CF nr. x a municipiului Târgu Jiu, cu număr cadastral x.

Prezenta hotărâre suplineşte acordul pârâţilor la emiterea autorizaţiei de construire solicitate de reclamantă.

Au fost admise cererile de intervenţie în sprijinul reclamantei formulate de intervenienţii C., D., E. şi F..

Au fost respinse cererile de intervenţie principale formulate de intervenienţii G., H., I., J. şi K..

Totodată, fiecare dintre pârâţi au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

4. Apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 4185/2017 din 30 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, secţia civilă a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Gorj, secţia I civilă, prin decizia nr. 135/2018 din 31 ianuarie 2018.

Totodată, apelantul-pârât B. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă Parohia Sfântul Irodion Lainici în cuantum de 200 RON cheltuieli de judecată.

5. Împotriva deciziei civile nr. 135/2018 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 11 aprilie 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect obligaţia de a face, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 135/2018 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2018.