Supreme Court lacks jurisdiction over appeal against Tribunal ruling in low-value consumer credit dispute; jurisdictional gap after constitutional unconstitutionality finding

Şedinţa publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 03.07.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., a solicitat instanţei constatarea ca fiind abuzive a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/22.02.2008, cu consecinţa derulării în continuare a contractului cu eliminarea acestor clauze:

- art. 6 referitoare la dobânda anuală, formată din dobânda de referinţă administrată, la care se adaugă 2,05 puncte procentuale

- art. 6 referitoare la dobânda anuală efectivă de 19,43%;

- art. 7-8 din contract, cu privire la acceptarea de către debitor a stabilirii şi posibilităţii modificării dobânzii în funcţie de serviciul datoriei,

- art. 9, cu privire la comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei bancare: a - comision de rambursare anticipată, b - comision de acordare credit, c - comision de administrare, d şi e - comision de transformare pentru solicitări, f - comision de urmărire riscuri,

- art. 2.10.d şi 10 din Condiţiile generale de creditare - anexa, referitoare la modificarea nivelului dobânzii de referinţă fără consimţământul clientului,

- art. 2.11 din Condiţiile generale de creditare, referitoare la situaţia în care, dacă nu se rambursează în integralitate creditul în 10 zile de la momentul modificării dobânzii, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii,

- art. 3 din Condiţiile generale de creditare, referitoare la dreptul Băncii de a modifica unilateral comisioanele percepute

- art. 10 din Condiţiile generale de creditare, referitoare la posibilitatea cesiunii

- art. 5.2 din Condiţiile generale de creditare, cu privire la costurile publicităţii în Cartea Funciară şi/sau Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare.

Totodată, s-a solicitat restituirea sumelor achitate cu titlu de dobânzi şi comisioane nelegal percepute, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite suplimentar, cu cheltuieli de judecată.

Obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional, prin care să se modifice clauzele constate ca abuzive referitor la modalitatea de calcul a dobânzii variabile, în sensul că, pe toată perioada de derulare dobânda curentă variabilă este compusă din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă, dobânda curentă variabilă fiind revizuibilă în funcţie de valoarea indicelui de referinţă LIBOR, şi cu eliminarea clauzelor abuzive modificate, precum şi marja este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor.

Constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de cesiune de creanţă încheiate între B. şi a celor ulterioare, ca o consecinţa constatării caracterului abuziv al prevederilor art. 5 - 6 şi 9 din contractul de credit bancar şi art. 2.10.c şi 10 din anexa acestuia şi pe cale de consecinţă, să se contate faptul că acestea nu produc efecte asupra reclamantului.

În drept, au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 21/1992, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007, O.U.G. nr. 174/2008, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007.

2. Prin sentinţa civilă nr. 14637 din 9 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a dispus admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A., invocată de pârâta B. S.A., în privinţa capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional şi pe cale de consecinţă, respingerea acestui capăt de cerere în raport cu pârâta B. S.A., ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totodată, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. în privinţa celorlalte capete de cerere, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L..

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/22.02.2008: art. 5, referitoare la dobânda anuală, formată din dobânda de referinţă administrată, la care se adaugă 2,05 puncte procentuale; art. 6 referitoare la dobânda anuală efectivă de 19,43%, în sensul că este abuzivă perceperea comisionului de acordare credit şi comisionului lunar de administrare, precum şi în sensul că este abuziv modul de stabilire al dobânzii anuale; art. 7-8, referitor la dobânda în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului, art. 9, referitor la comisioanele percepute.

S-a mai constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor clauze cuprinse în Condiţiile generale de creditare - anexa la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/22.02.2008: art. 2.10.d, art. 2.11, art. 3.

S-a dispus obligarea pârâtei B. S.A. la plata către reclamant a sumelor totale reprezentând dobânda achitată de reclamant, comision de acordare credit; comision de administrare, comision de transformare pentru solicitări, comision de urmărire riscuri, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, de la data încasării, până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând, în parte, onorariul avocatului şi onorariul expertului.

Au fost respinse restul capetelor de cerere, ca neîntemeiate, precum şi cererea pârâtei B. S.A. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 14637 din 9 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost admis de către Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1573 din 16 noiembrie 2017.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că: S-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 5 alin. (1) din contractul de credit bancar nr. x/22.02.2008, ca nefondat.

A fost obligată pârâta B. S.A. la restituirea către reclamantul A. a diferenţei dintre dobânda efectiv încasată şi dobânda fixă în cuantum de 13,05 % pe an, calculată pentru intervalul dintre încheierea contractului şi până la renegocierea dobânzii, în anul 2010.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate.

A fost obligat intimatul A. la plata către apelantă a sumei de 918 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

4. Împotriva deciziei nr. 1573 din 16 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 4 aprilie 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Constanţa, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Constanţa, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Constanţa, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1573 din 16 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2018.