High Court cedes jurisdiction in CHF loan unfair-terms appeal under 200,000 RON threshold; case remanded to Court of Appeal.

Şedinţa publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, sub nr. x/2016, la data de 29 septembrie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Târgu-Jiu, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale stipulate la art. 1.1 din contractul de credit nr. x privind comisionul de procesare în cuantum 440 CHF şi art. 3.14 privind comisionul de administrare de 0.15 % aplicat la valoarea soldului creditului; să se constate nulitatea absolută a acestor clauze contractuale; să se dispună eliminarea din convenţie a acestor prevederi contractuale şi restituirea sumelor reţinute abuziv reclamantei (cu titlu de comision de procesare şi administrare), sume actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie anuală de la data reţinerii acestora de către pârâte şi până la data restituirii efective;

- să se constate, în baza principiilor nominalismului monetar şi impreviziunii, caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate la art. 4.1 din contractul de credit şi eliminarea acesteia; să se constate nulitatea absolută a acestei clauze contractuale; să se dispună îngheţarea cursului schimb valutar CHF - Leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate la valoarea data încheierii şi semnării contractului, respectiv 2,2396 RON/CHF; rambursarea creditului la valoarea leu/CHF de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamant rezultate din diferenţa de curs valutar de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul de la data semnării contractului de credit, sume actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie anuală, de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte şi obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe C. civ. din 1864, Directiva C.E.E. 93/13, O.G. nr. 21/1992, norma BNR nr. 17/2003, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, Directiva CE/2008/48, O.U.G. nr. 174/2008, Legea nr. 288/2010 - decembrie 2010 (modificată), Noul C. proc. civ., dispoziţiile legale invocate în cuprinsul cererii, precum şi pe principiile în care îşi are sediul materia.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2675 din 3 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta B. S.A., prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, având ca obiect anulare act, pretenţii, formulată de reclamanta A., împotriva pârâtelor B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Gorj, şi în contradictoriu cu intervenientul forţat C..

S-a constatat că este abuzivă clauza prevăzută de art. 3.12 şi art. 1.1 din contractul de credit nr. x/21.05.2008 doar în ce priveşte comisionul de procesare a creditului şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze contractuale sub aspectul perceperii comisionului de procesare.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzută de art. 3.14 din contractul de credit nr. x/21.05.2008 în ce priveşte comisionul de administrare, ca neîntemeiat.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantei suma încasată cu titlu de comision de procesare a creditului, actualizată cu indicele de inflaţie anuală şi să plătească reclamantei dobânda legală aferentă acestei sume încasată cu titlu de comision de procesare a creditului, începând cu data încasării comisionului de procesare a creditului şi până la momentul plăţii efective.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor să restituie reclamantei comisionul de administrare, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 4.1 din contractul de credit nr. x/21.05.2008 privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către reclamant a diferenţelor de curs valutar, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit încheiate între părţi, la valoarea de la data încheierii contractului de credit şi privind rambursarea creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului de credit, respectiv 21.05.2008, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor reţinute rezultate din diferenţa de curs valutar, actualizate, ca neîntemeiat.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Prin decizia nr. 748/2017 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2675 din 3 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2016.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 2675 din 3 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelantele pârâte B. S.A. Bucureşti, B. S.A. Sucursala Gorj şi intervenientul C..

A fost schimbată sentinţa apelată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi constatării caracterului abuziv şi al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract.

A fost dispusă stabilizarea cursului valutar CHF - leu la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi plata ratelor la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

A fost dispusă restituirea sumelor de bani încasate în plus faţă de acest curs, cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, de la data reţinerii la data restituirii.

Au fost menţinutee restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost obligată pârâta la plata a 2000 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanta A..

4. Împotriva deciziei nr. 748/2017 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 19 februarie 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Gorj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 748/2017 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2018.