Jurisdiction of the Supreme Court over appeals against District Court decisions in consumer credit disputes involving abusive commission clauses

Şedinţa publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea adresată Judecătoriei Fălticeni, înregistrată sub nr. x/2016, la data de 10 noiembrie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca, în baza probatoriului ce se va administra, pronunţarea unei hotărâri prin care:

- să se constate caracterul abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 lit. "a" comision de risc;

- să se constate caracterul abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 litera "c" comision de rambursare în avans;

- să se dispună obligarea restituirii comisionului de risc impus prin dispoziţiile art. 5 lit. "a" - de 995 Euro;

- să se dispună restituirea comisionului de rambursare în avans, în procent de 1 % (16500 EURO x 1%=165 EURO) încasat conform dispoziţiilor art. 5 litera "c" din conţinutul convenţiei de credit nr. x/07.08.2007, respectiv la data de 15.12.2011, constatându-se că aceste clauze nu au fost acceptate tacit;

- pârâta să fie obligată la plata dobânzii calculată de la data plăţii până la data restituirii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată aferente soluţionării cauzei, respectiv contravaloare onorariu avocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi art. 453 C. proc. civ. Legea nr. 193/2000; O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 283/2010, Directiva 2008/48, principiul aplicabilităţii directe a Directivei 2008/48 şi Directivei 93/13/CEE.

2. Prin sentinţa civilă nr. 484 din 20 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Fălticeni, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, inadmisibilităţii acţiunii, rămânerii fără obiect a acţiunii şi lipsei de interes a reclamanţilor, invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate.

S-a admis, în parte acţiunea civilă având ca obiect - "acţiune în constatare" formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/07.08.2007 privind comisionul de risc.

Pârâta a fost obligată să achite reclamanţilor suma plătită de aceştia cu acest titlu precum şi dobânda legală aferentă calculată de la data de 15.12.2011 până la achitarea efectivă a debitului şi suma de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 484 din 20 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Fălticeni a fost respins ca neîntemeiat de către Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 666 din 8 noiembrie 2017.

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 februarie 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Suceava, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Suceava, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 666 din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2018.