Material incompetence of Supreme Court for appeals against Tribunal decisions in low-value civil cases following constitutional annulment of monetary threshold

Şedinţa publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Lugoj, la data de 16 iunie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să se constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute în Contractul de credit de consum nr. x din data de 13.07.2007 la art. 4.3 prin care "Banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele şi taxele bancare", "Înştiinţarea împrumutatului privind modificarea dobânzii, comisioanelor si taxelor bancare se face de către banca prin afişare la sediul unităţii şi prin notificare scrisă", "În cazul modificării dobânzilor se modifică şi graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadenţă a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor şi taxelor bancare se consideră acceptare tacită. In situaţia neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor şi taxelor bancare, banca are dreptul să declare creditul scadent şi să treacă la recuperarea creditului şi a dobânzii aferente." şi să se dispună nulitatea absolută a acestora şi eliminarea din convenţia de credit;

- să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului dobânda iniţială stabilită de 7,95%, în baza clauzelor abuzive menţionate la petitul 1, din data de 28.08.2007 şi să fie obligată pârâta, începând cu această dată, să recalculeze retroactiv dobânda şi să restituie sumele de bani reţinute în plus peste valoarea dobânzii iniţiale, de la data acordării creditului, la zi, până la data aplicării hotărârii definitive de către banca, plus dobânda legală aferentă, de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii sumelor de bani. Din calculul realizat anterior introducerii acţiunii, din data de 28.08.2007 şi până în 28.02.2016, valoarea obiectului litigiului, respectiv valoarea sumelor de bani reţinute lunar prin majorarea abuzivă a dobânzii, este de 1398,36 CHF, respectiv 5831 RON, la cursul BNR din data de 14.06.2016, 1CHF = 4,17 RON;

- să se constate existenţa clauzei abuzive prevăzute în Contractul de Credit de consum la art. 4.1 alin. (2), privind încasarea comisionului de administrare în procent de 0,3%, achitat lunar şi raportat la soldul creditului, identic ca dobânda, şi să se dispună nulitatea absolută şi eliminarea acesteia din contract şi obligarea pârâtei să restituie sumele de bani reţinute cu titlu de comision de administrare, de la data acordării creditului, la zi, până la data aplicării hotărârii definitive de către bancă, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii sumelor de bani;

Din calculul realizat anterior introducerii acţiunii, din data de 28.07.2007 şi până în 28.02.2016, valoarea obiectului litigiului, respectiv valoarea sumelor de bani reţinute lunar prin perceperea abuzivă a comisionului de administrare este de 2067 CHF, respectiv 8619 RON, la cursul BNR din data de 14.06.2016,1 CHF =4,17 RON;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 alin. (2) privind comisionul de acordare de 2,5 % şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 340 CHF respectiv 1417 RON, la cursul BNR din data de 14.06.2016, 1 CHF =4,17 RON, plus dobânda legală aferentă de la data plăţii şi până la data restituirii sumei de bani, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-a invocat practica C.J.U.E. obligatorie şi prevederile Directivei 93/13, ale Legii nr. 193/2000, art. 8,9,14,15 din Legea nr. 190/1999, Codul Consumatorului Legea nr. 296/2004 republicată, art. 966, art. 968, art. 970, art. 983, art. 984 C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 230 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., s-a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 4.1 privind comisionul de acordare credit şi art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x din data de 13.07.2007 încheiat între părţi în ceea ce priveşte menţiunile "Pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele şi taxele bancare (…) Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadenţă a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor şi taxelor bancare se consideră acceptare tacită. În situaţia neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor şi taxelor bancare, banca are dreptul să declare creditul scadent şi să treacă la recuperarea creditului şi a dobânzii aferente." şi implicit nulitatea absolută acestora. A dispus modificarea convenţiei de credit, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la restituirea către reclamant a sumei de 340 CHF, echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, încasate cu titlu de comision de acordare credit, şi a sumelor care reprezintă diferenţa dintre dobânda majorată ulterior şi percepută de bancă şi dobânda stabilită iniţial de 7,95 %, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume şi comisionului de acordare credit, calculată de la data perceperii sumelor şi până la data plăţii efective a sumelor către reclamant şi la plata sumei de 2.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A. cât şi pârâta S.C. B. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 1215/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a fost respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 230 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. x/2016.

A fost admis apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 230 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. x/2016.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că pe fond, a fost admis şi petitul nr. 3 al acţiunii.

A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit nr. x/13.07.2007, referitor la comisionul de administrare de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 13.07.2007 până la data încetării încasării lui efective, la cursul BNR RON/CHF din ziua păţii, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii.

A fost menţinută în rest sentinţa apelată.

A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 9 februarie 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1215/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2018.