Jurisdiction for extraordinary appeal of tribunal decisions in civil cases under 200,000 RON following constitutional invalidation of the no-recourse threshold

Şedinţa publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Zărneşti, la data de 31 martie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D. şi E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să constate că între reclamanţii A. şi B., în calitate de cumpărători şi pârâtul C., la data de 15.08.2007, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect cota de 1/6 parte indiviză din imobilul situat în comuna Bran, sat Simon, judeţul Braşov, înscris în CF x a localităţii Bran, identificat la A.1. cu nr. cad. x, nr. top x curţi construcţii intravilan, în suprafaţa de 898 mp şi la A1.1. sub nr. cad 372, nr. top x anexe;

- să oblige pârâtul C. să încheie cu reclamanţii A. şi B. un contract autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 1/6 parte indiviză din imobilul ce a făcut obiectul antecontractului, în caz contrar hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act autentic de înstrăinare, apt de intabulare;

- să se constate că între pârâtul C., în calitate de vânzător şi reclamanţii A. şi B., în calitate de cumpărători, la data de 26.11.2013, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F., având ca obiect cota de 1/6 parte indiviza din imobilul situat în comuna Bran, sat Simon, judeţul Braşov, înscris în CF x a localităţii Bran, identificat la A.1. cu nr. cad. x, nr. top x curţi construcţii intravilan, în suprafaţa de 898 mp şi la A1.1. sub nr. cad 372, nr. top x anexe;

- să desfiinţeze, în temeiul art. 897 C. civ., Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F.;

- să dispună radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâţilor A. şi B., cu înscrierea concomitentă a dreptului reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi urm. C. civ. din 1864, art. 17, 22, 24 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 2, titlul X din Legea nr. 247/2005 şi art. 897 C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 99 din 16 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Zărneşti, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, invocată prin întâmpinare de către pârâţi.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. şi E.,.

S-a constatat că între reclamanţii A. şi B., în calitate de promitenţi-cumpărători şi pârâtul C., în calitate de promitent-vânzător, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare în data de 15.08.2007, cu privire la cota de 1/6 din imobilul situat în Bran, sat Şimon, strada x, nr. 264, judeţul Braşov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x, în suprafaţă totală de 898 mp, fiind respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

A fost obligat pârâtul C. la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din taxa de timbru judiciară achitată, şi reclamanţii A. şi B. la plata către pârâţii D. şi E. a sumei de 1250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 99 din 16 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Zărneşti au declarat apel atât reclamanţii A. şi B. cât şi pârâtul C..

Prin decizia civilă nr. 1796/AP din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 99 din 16 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Zărneşti, în dosarul civil x/2016

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate de reclamanţii A. şi B..

S-a constatat că între reclamanţii A. şi B., în calitate de promitenţi-cumpărători şi pârâtul C., în calitate de promitent-vânzător, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare în data de 15.08.2007, cu privire la cota de 1/6 din construcţiile de pe imobilul situat în Bran, sat Şimon, strada x, nr. 264, judeţul Braşov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x.

S-a constatat că între pârâtul C., în calitate de vânzător şi reclamanţii D. şi E., în calitate de cumpărători, la data de 26.11.2013, a intervenit un Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F., având ca obiect cota de 1/6 parte indiviză din imobilul situat în comuna Bran, sat Simon, judeţul Braşov, înscris în CF x a localităţii Bran, identificat la A.1. cu nr. cad. x, nr. top x curţi construcţii intravilan, în suprafaţa de 898 mp şi la A1.1. sub nr. cad 372, nr. top x anexe;

A fost desfiinţat în parte contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F. cu privire la construcţiile de pe imobilul situat în Bran, sat Şimon, strada x, nr. 264, judeţul Braşov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x.

A fost dispusă radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâţilor D. şi E., cu privire la construcţiile de pe imobilul situat în Bran, sat Şimon, strada x, nr. 264, judeţul Braşov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x.

A fost obligat pârâtul C. să încheie cu reclamanţii A. şi B. un contract autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 1/6 parte indiviza din construcţiile de pe imobilul situat în Bran, sat Şimon, strada x, nr. 264, judeţul Braşov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x, imobilul ce a făcut obiectul antecontractului, în caz contrar hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act autentic de înstrăinare, apt de intabulare.

Au fost păstrate dispoziţiile referitoare la respingerea restului pretenţiilor reclamanţilor referitoare la cota de 1/6 imobilul teren înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x.

S-au compensat între părţi cheltuielile de judecată.

4. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâţii E., D. cât şi pârâtul C., solicitându-se admiterea recursurilor şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 21 februarie 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Braşov, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Braşov, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de pârâţii E., D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1796/AP din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2018.