Material jurisdiction of Supreme Court for cassation against Tribunal decisions in civil cases valued under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 24 decembrie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contractul nr. x/14.08.2007:

- clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii "prin indexarea procentului de dobândă în funcţie de costul resurselor sale", respectiv clauza de la art. 3.4 din condiţiile generale ale contractului de credit;

- clauza care prevede o modalitate/formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 zile, în loc de 365/366 zile, respectiv clauza de la art. 3.4 din condiţiile generale;

- clauza de la art. 7 din condiţiile particulare referitoare la rata dobânzii;

- clauza referitoare la comisionul lunar de gestionare a creditului, prevăzută la art. 8 pct. 3 din condiţiile particulare şi la art. 4.1 lit. b) din condiţiile generale;

- clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată a creditului, prevăzută la art. 8 pct. 3 din condiţiile particulare, art. 4.1 lit. c) şi art. 6.6 alin. (2) pct. 2 şi art. 6.6 alin. (3) din condiţiile generale;

- clauza de la art. 6.9 din condiţiile generale, care permite băncii să declare scadenţa anticipată a creditului în cazul nerespectării oricărei clauze sau obligaţii asumate prin contractul de credit;

- constatarea nulităţii clauzelor din contractul de credit încheiat, clauze ce fac obiectul primului capăt de cerere al prezentei acţiuni, precum şi a actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii emise de pârâtă în temeiul clauzelor contractuale menţionate la pct. 1.1. - 1.6 al primului capăt de cerere al prezentei acţiuni, dacă au fost emise;

- constatarea nulităţii pevederilor din actul adiţional emis de pârâtă cu privire la reclamant în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, dacă a fost emis un astfel de act;

- constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, a acordului reclamantului, exprimat în calitate de consumator, de a continua derularea contractului de credit, după eliminarea clauzelor abuzive;

- restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamant, cu titlu de dobândă în plus percepută nelegal sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii prin această acţiune de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor şi a dobânzii legale calculată la fiecare dintre sumele percepute cu titlu de dobândă sau comisioane, de la data perceperii lor, până la data efectivei restituiri;

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, Codul Consumului - Legea nr. 296/2004.

2. Prin sentinţa nr. 11171/2016 din 17 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 3.4 pct. 2 alin. (2) din Conditiile generale ale contractului de credit nr. x/14.08.2007, respectiv în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a indexa procentul de dobândă în funcţie de costurile resurselor sale.

S-a constatat acordul reclamantului, exprimat în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, de a continua derularea contractului de credit.

A fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată, şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A. cât şi pârâta B. S.A..

Prin încheierea din 15 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia insuficientei timbrări a cererii de apel formulate de pârâta B. S.A., cu motivarea că aceasta nu a timbrat cererea de apel conform dispoziţiilor instanţei din rezoluţia emisă la data de 10 martie 2017. Sub acest aspect, s-a constatat că din răspunsul la adresa înaintată rezultă că pârâta nu a evaluat corespunzător clauza pe care o contestă, ea având în vedere o perioadă mai mică. În consecinţă, tribunalul a apreciat că cererea nu a fost timbrată corespunzător.

Prin decizia civilă nr. 2534 A din 28 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta B. S.A..

S-au respins ca inadmisibile criticile din apelul apelantului-reclamant A., privind nepronunţarea de către prima instanţă cu privire la capetele de cerere referitoare la nulitatea actului adiţional şi la restituirea sumelor plătite nedatorat, în plus, cu titlu de dobândă.

În complet de divergenţă, cu majoritate, a fost respins apelul reclamantului A. ca nefondat.

S-a luat act că intimata-pârâtă B. S.A. şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată din apel pe cale separată.

Decizia a fost pronunţată cu opinia separată a unui membru al completului de judecată, în sensul admiterii apelului reclamantului A., schimbări în parte a sentinţei apelate, constatării caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor privind comisionului lunar de gestionare a creditului prevăzute la art. 8 pct. 2 din Condiţiile particulare şi art. 4.1 lit. b) din Condiţiile generale ale Contractului de credit nr. x/14.08.2007, obligării pârâtei la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor menţionate, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data plăţii fiecăreia dintre sumele percepute cu titlu de comision lunar de gestionare a creditului şi până la data efectivei restituiri şi obligării pârâtei la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Împotriva încheierii din 15 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 2534 A din 28 iunie 2017, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A., acesta fiind depus la instanţa a cărei hotărâre s-a atacat.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă B. S.A. a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 31 şi 33 din O.U.G. nr. 80/2013 cu privire la stabilirea cuantumului taxei judiciare de timbru.

Astfel, recurenta a precizat că, potrivit legii, instanţa trebuia să stabilească cuantumul taxei judiciare de timbru.

În plus, s-a arătat că instanţa nu putea anula apelul întrucât nu a pus în vedere părţii un cuantum anume în vederea achitării taxei judiciare de timbru şi nu a acordat posibilitatea părţii de a achita taxa de timbru sau de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, prin anularea apelului, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, precum şi art. 21 din Constituţia României privind liberul acces la justiţie.

În consecinţă, pârâta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea hotărârii, cu consecinţa anulării deciziei, iar în rejudecare a solicitat admiterea apelului declarat de B. şi respingerea apelului declarat de reclamant.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 6 noiembrie 2017.

7. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 15 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 2534 A din 28 iunie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2018.