Currency risk allocation and administration fees in CHF consumer credit: abusive clauses and lack of cassation jurisdiction for claims under 1M RON

Şedinţa publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 27 septembrie 2016, sub nr. x/2016 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate ca fiind abuzivă clauza cuprinsă la art. 5 alin. (1) lit. a), coroborată cu clauza cuprinsă la art. 2 alin. (1), primul paragraf, din Contractul de credit nr. x din data de 20 iunie 2008 încheiat între părţi, privind comisionul de administrare în procent de 1% din creditul contractat respectiv în cuantum de 1,158,92 CHF, să constatate nulitatea absolută a acestor clauze, şi în consecinţă să oblige pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 1.158,92 CHF, actualizată cu rata inflaţiei, la care să fie calculată şi acordată dobânda legală de la data reţinerii şi până la data restituirii efective (suma de 1.158,92 CHF reprezintă 4.737,08 RON, calculat la cursul BNR din 23 septembrie 2016 de 1 CHF= 4,0875 RON); să constate ca fiind abuzive şi să constate nulitatea absolută a dispoziţiilor referitoare la suportarea riscului valutar, dispoziţii cuprinse în cadrul art. 8.al. 1 şi art. 9 alin. (1) din contract, conform cărora ratele creditului se achită:

"...în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării. Eventualele diferenţe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului " şi să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului de la data încheierii contractului pentru întreaga perioadă de valabilitate şi restituirea către reclamantă a sumelor plătite în plus către pârâtă ca urmare a diferenţelor de schimb valutar, de la data încheierii contractului şi până la momentul îngheţării cursului de schimb valutar CHF/LEU, actualizate cu rata inflaţiei şi la care să fie calculată şi acordată dobânda legală de la data reţinerii fiecărei sume până la data restituirii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 13912/23.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei având ca obiect comisionul de administrare perceput de banca pârâtă, în cuantum de 1.158,92 CHF, calculat în procent de 1% din valoarea creditului şi plătibil la tragerea sumei de bani, prevăzută la art. 5 alin. (1). lit. a), din) Contract şi a dispus eliminarea acesteia din contract. A obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 1.158,92 CHF, actualizată cu rata inflaţiei, la care să fie calculată şi acordată dobânda legală de la data reţinerii şi până la data restituirii efective. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al dispoziţiilor referitoare la suportarea riscului valutar cuprinse în cadrul art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din contract şi îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului de la data încheierii contractului, pentru întreaga perioadă de valabilitate şi la restituirea către reclamantă a sumelor plătite în plus către pârâtă ca urmare a diferenţelor de schimb valutar, de la data încheierii contractului şi până la momentul îngheţării cursului de schimb valutar CHF/LEU, actualizate cu rata inflaţiei, la care să fie calculată şi acordată dobânda legală de la data reţinerii fiecărei sume până la data restituirii efective.

Prin decizia civilă nr. 1037/NLP/A din 3 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta- reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 13912 din 23 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara.

Totodată, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi s-a respins cererea apelantei- reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

Prin adresa din 7 decembrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din însăşi cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1037/NLP/A din 3 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2018.