Competent appellate court for challenging tribunal decisions in low-value credit disputes following constitutional invalidation of the 1 million RON appeal threshold

Şedinţa publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 19912 din 14 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x din 15 februarie 2008, în ceea ce priveşte posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii conform deciziei sale, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor diferenţa dintre dobânda percepută şi dobânda de LIBOR 3 M + 4,3 pp pe an, pentru perioada 22 iunie 2009 - 18 septembrie 2010, s-a respins ca neîntemeiată, cererea în rest şi s-a luat act de manifestarea de voinţă a părţilor de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin apelul formulat de pârâta C. S.A. s-a solicitat admiterea apelului cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată formulate de intimaţii A. şi B., respectiv respingerea capetelor de cerere privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nr. x din 15 februarie 2008 în ceea ce priveşte posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii conform deciziei sale şi a capătului de cerere admis în parte, în ceea ce priveşte restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda percepută şi dobânda de Libor 2 M + 4,3 pp pe an, pentru perioada 22 iunie 2009 - 18 septembrie 2010.

Prin apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 19912 din 14 noiembrie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată;

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la data de 30 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a amânat pronunţarea cauzei la data de 13 noiembrie 2017 iar, prin decizia nr. 4335 din 13 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A., înregistrată la registrul comerţului sub nr. x/1995, CUI x cu sediul în Bucureşti, şos. x, sector 1 împotriva sentinţei civile nr. 19912 din 14 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiat.

A admis apelul formulat de apelanţii -reclamanţi A., şi B. cu domiciliul ales la C.A D. în sector 5, Bucureşti.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv şi, drept urmare, nulitatea absolută a clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 15 februarie 2008, privind comisionul de acordare credit în cuantum de 600 franci elveţieni.

A obligat pe pârâtă să restituie reclamanţilor suma de 600 franci elveţieni.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva încheierii din 30 octombrie 2017 şi a deciziei nr. 4335 din 13 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) şi a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar rară a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 30 octombrie 2017 şi a deciziei nr. 4335 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 mai 2018.