Loan receipt nullity action: Supreme Court declared itself incompetent and referred the case to the Court of Appeal.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1025 din 17 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2016, a fost respinsă acţiunea civilă înaintată de reclamantul A. împotriva pârâtului B., cu obligarea celui dintâi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanţă acestuia din urmă, reţinându-se de către instanţa de fond că prin cererea introductivă în instanţă s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a înscrisului sub semnătură privată intitulat "chitanţă de împrumut" încheiat între părţi la data de 1 iunie 2005, prin prisma dispoziţiilor art. 948 şi ale art. 1180 C. civ. anterior (1864), arătându-se de către reclamant, pe de o parte că semnătura nu-i aparţine, iar pe de altă parte că respectivul înscris nu conţine menţiunea "bun şi aprobat" pentru a fi apt, valabil în mod legal în vederea constatării unei obligaţii contractuale valide de împrumut.

Împotriva acestei sentinţe a promovat apel în termenul legal reclamantul, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii sale civile astfel cum a fost formulată, reiterând criticile şi expunerea argumentelor sale din faţa primei instanţe şi depunând totodată expertiza realizată pe cale extrajudiciară de către exp. C. asupra unei xerocopii simple a înscrisului în litigiu (probă înlăturată de către instanţă - conform celor expuse pe larg în partea introductivă a prezentei decizii - pentru considerentele că, pe de o parte, aceasta se prezintă a avea un caracter extrajudiciar, această expertiză nefiind încuviinţată în prealabil de către instanţă, cealaltă parte în proces neînsuşindu-şi concluziile sale, iar pe de altă parte, pentru că, în speţă, concluziile sale au fost elaborate strict pe baza examinării unei xerocopii, iar nu a înscrisului original, aşa cum dispun prevederile legale în materie, reţinându-se totodată că, raportat la obiectul litigiului, acela de constatare a nevalabilităţii obligaţiei juridice în cauză prin prisma neîndeplinirii de către înscrisul constatator al acestei obligaţii a cerinţei legale instituite prin art. 1180 C. civ. anterior (1864), de a cuprinde menţiunea "bun şi aprobat", aspectele vizând executarea semnăturii de către o altă persoană decât apelantul debitor împrumutat fiind dezlegate strict pe calea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cauză a sentinţei civile nr. 9498 din 6 noiembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2012, că proba astfel solicitată nu îndeplineşte nici condiţiile legale instituite prin art. 257 C. proc. civ., privind utilitatea, concludenţa şi pertinenţa sa în cauză), în argumentarea poziţiei sale procesuale în sensul că semnătura aplicată pe înscrisul în litigiu nu îi aparţine.

Tribunalul Satu-Mare, secţia I civilă prin decizia nr. 522/A din 18 octombrie 2017 a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1025 din 17 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

A obligă apelantul-reclamant la plata către intimatul-pârât a sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

S-a dispus ca, în temeiul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările ulterioare, cheltuielile procesuale avansate de stat pentru apelantul reclamant A. în temeiul art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările ulterioare, constând în taxa judiciară de timbru de 335 RON datorată în apel şi de la plata căreia acesta a fost scutit prin încheierea civilă din data de 4 iulie 2017, să rămână în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Satu-Mare, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) şi a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar rară a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Satu-Mare, secţia I civilă, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Oradea, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 522/A din 18 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, secţia I civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 mai 2018.