Attempt to substitute contractual disqualification from term with judicial termination after invalidation of early maturity clause

Şedinţa publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta S.C. A. S.A. a cerut decăderea din beneficiul termenului a pârâţilor-debitori B., C., D. în contractul de credit cu nr. x din 24 ianuarie 2008, având în vedere intenţia vădită de a nu mai executa obligaţia principală de restituire a creditului, fapt care i-a fost notificat de către aceştia prin înscrisurile depuse şi la dosarul cauzei.

Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 74 din 17 ianuarie 2017, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi a respins cererile părţilor privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta-reclamantă S.C. A. S.A..

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia nr. 424 din 30 mai 2017, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. o primă critică adusă hotărârii atacate vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiul fundamental potrivit căruia judecătorul are obligaţia de a primi şi soluţiona cererile, aspect reglemetat de art. 5 C. proc. civ. şi art. 3 C. civ. de la 1864.

În acest sens recurenta arată că instanţa de apel, fără să ţină seama de fundamentul/scopul demersului judiciar al acţiunii şi încălcând principiile fundamentale ale procesului civil, a refuzat să judece cauza cu care fusese învestită şi a pronunţat o hotărâre nelegală în condiţiile în care a considerat că Băncii nu i-ar mai fi recunoscut nici măcar un drept legal de a obţine condamnarea debitorului de rea-credinţă pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, în temeiul prevederilor C. civ., întrucât clauza inclusă în convenţia părţilor a fost invalidată într-o altă procedură judiciară.

Consideră recurenta că, fără a avea în vedere normele supletive ale C. civ., instanţa de apel s-a prevalat de o veritabila excepţie a puterii de lucru judecat, că distinct de faptul că a fost nerespectat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, acest raţionament a avut drept consecinţă refuzul de soluţionare a cauzei.

Precizează recurenta că, deşi Banca a învestit instanţa cu o acţiune în declararea scadenţei anticipate, respectiv o acţiune în reziliere, care este posibilă ori de câte ori debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate, instanţa de apel a ignorat temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii şi a "tranşat" cauza ignorând faptul că, şi în lipsa temeiului contractual, există, oricând, un temei legal în virtutea căruia scadenţa poate fi accelerată şi contractul reziliat.

Invocând dispoziţiile art. 3 C. civ. de la 1864 recurenta arată că atât instanţa de fond cât şi cea de apel aveau obligaţia de a soluţiona cauza aplicând normele de drept generale incidente în speţă, respectiv prevederile C. civ., care oferă posibilitatea creditorului de a obţine antrenarea răspunderii contractuale a debitorului de rea-credinţă conform art. 1021 C. civ. şi decăderea acestuia din beneficiul termenului conform art. 1025 C. civ., judecătorul neputând refuza soluţionarea cauzei nici măcar când "legea nu prevede".

Consideră recurenta că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că în lipsa clauzei contractuale prin care Banca putea declara scadenţa anticipată a creditului, aceasta nu s-ar putea prevala de dispoziţiile legale care reglementează posibilitatea antrenării răspunderii contractuale şi recurgerea la o procedură de reziliere judiciară/declarare a scadenţei anticipate.

Contrar raţionamentului instanţei recurenta apreciază că părţile contractante se pot înţelege să modifice pe cale convenţională regimul răspunderii contractuale, care are loc prin convenţii sau clauze în care se modifică în mod direct şi nemijlocit răspunderea lor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, sens în care fost reglementată şi clauza contractuală prevăzută de art. 8 din Contract, potrivit căreia în cazul neexecutării unor categorii de obligaţii, Banca avea posibilitatea denunţării unilaterale a Contractului şi declararea scadenţei anticipate a creditului.

Apreciază recurenta că, în lipsa acestei clauze, înlăturată de către instanţa de judecată care a soluţionat dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi, părţilor le sunt aplicabile normele din C. civ. şi care reglementează răspunderea contractuală legală, respectiv de dispoziţiile art. 1020, art. 1021 şi art. 1025 C. civ., singura diferenţă fiind aceea că, de data aceasta, instanţa de judecată va trebui să analizeze îndeplinirea condiţiilor legale, respectiv încălcarea obligaţiei contractuale, culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, aceste aspecte nemaifiind lăsate la libera apreciere a părţii contractante.

Recurenta concluzionează, sub aspectul primei critici, că instanţa de apel, opunând efectul puterii de lucru judecat al hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2010 şi ignorând dispoziţiile legale generale aplicabile în materia răspunderii contractuale, a pronunţat o hotărâre nelegală, refuzând practic soluţionarea cauzei.

Cea de-a doua critică se referă la încălcarea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii şi a principiului dreptului la apărare şi pe cel al egalităţii părţilor în proces.

Argumentaţia adusă în susţinere vizează faptul că instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat al hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi, fără ca această excepţie, care ar fi putut fi invocată în temeiul art. 432 C. proc. civ., să fi fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în scopul respectării dreptului la apărare, problema puterii de lucru judecat nefiind pusă în discuţia părţilor nici măcar ca o apărare de fond, aceasta nefiind invocată de către intimaţi prin apărările depuse la dosar şi nici de către instanţa de apel, singura şi prima referire cu privire la efectele hotărârii pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi fiind regăsită în cuprinsul considerentelor deciziei şi constituind, de altfel, principala motivare a instanţei în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat.

Consideră recurenta că, soluţionând cauza în această modalitate, instanţa de apel a nesocotit principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul contradictorialităţii şi principiul respectării dreptului la apărare.

Recurenta apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat incidenţa în speţă a dispoziţiilor ce reglementează efectul pozitiv al puterii lucrului judecat prin încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 431 C. proc. civ. şi art. 4 din C. civ.

Sub acest aspect recurenta argumentează că nelegalitatea deciziei rezultă din faptul că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură reglementate de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. considerând că în prezentul dosar s-ar opune puterea de lucru judecat în raport cu problemele dezlegate în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi, sens în care a apreciat instanţa de apel că problema posibilităţii declarării scadenţei anticipate/rezilierii contractului de împrumut cu termen ar fi "tranşată" în speţă, întrucât clauza contractuală care reglementa un pact comisoriu de grad IV a fost invalidată într-un alt proces.

Consideră recurenta că, în speţa de faţă, problema posibilităţii rezilierii/declarării scadenţei anticipate nu putea fi tranşată nicidecum cu titlu general într-un alt proces care avea ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze iar nu antrenarea răspunderii contractuale şi în nici un caz nu putea fi opusă în cauză soluţia dintr-un proces care anulează clauza contractuală care prevedea condiţiile rezilierii anticipate.

Arată recurenta că, daca rezilierea nu este convenţională (în lipsa unei clauze sau în cazul anulării ei), ea poate fi oricând judiciară, întrucât condiţia rezolutorie este subînţeleasă în orice contract astfel cum prevede art. 1021 C. civ.

Consideră recurenta că soluţia instanţei de apel este greşită, fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură stabilite prin dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., întrucât, în raport de obiectul cât şi de cauza cererii de chemare în judecată, nu erau îndeplinite condiţiile pentru a se putea opune excepţia puterii de lucru judecat, că şi în condiţiile în care s-ar trece peste celelalte motive de nelegalitate ale deciziei apelate şi ar trebui analizată strict legalitatea soluţionării problemei "puterii de lucru judecat", nu se poate pune semnul egalităţii între problemele tranşate în primul proces şi cauza prezentei acţiuni civile.

Referindu-se la hotărârea invocată de prima instanţă ca având autoritate de lucru judecat, recurenta arată că, anulând ca abuzivă o prevedere care permitea rezilierea convenţională, instanţa de judecată nu a statuat că acest contract nu poate fi reziliat niciodată (pe cale judiciară) iar debitorul, indiferent de atitudinea contractuală, rămâne în beneficiul termenului şi este ferit de rezilierea/declararea scadenţei anticipate. Arată că o astfel de interpretare ar conferi efecte nepermise unei hotărâri judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 4 din C. civ., judecătorul nu poate "legifera", nu poate dezlega chestiuni "de principiu" în speţele cu care este învestit, cu alte cuvinte, nu poate trece nicicând din sfera de "particular" în cea de "general", că nu poate fi incidentă în speţă ipoteza reglementată de legiuitor prin prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a puterii lucrului judecat, întrucât, în prezentul litigiu nu au fost repuse în discuţie aspectele tranşate în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi.

Consideră recurenta că, şi în lipsa clauzei contractuale ce ar fi permis Băncii să procedeze la declararea scadenţei anticipate a creditului, fără a fi solicitată intervenţia instanţei, nu există niciun temei legal care să interzică recurentei exercitarea dreptului conferit de art. 1021 şi art. 1025 C. civ. de a solicita instanţei analiza îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale şi decăderea judecătorească din beneficiul termenului, negarea acestui drept putând echivala cu încălcarea art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din Constituţie, precum şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., o primă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează faptul că instanţele fondului au refuzat practic să judece procesul cu care fuseseră investite şi nu au dispus de toate pârghiile legale în vederea aflării adevărului şi soluţionării cauzei.

Prin argumentaţia adusă în susţinere recurenta arată că, deşi din motivarea în fapt si în drept a acţiunii a rezultat scopul final al prezentului demers judiciar, instanţele fondului, în măsura în care ar fi respectat principiul rolului activ reglementat prin dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., ar fi constatat că, în realitate, fuseseră învestite cu o acţiune prin care li se solicita desfiinţarea/rezilierea contractului de împrumut ca efect al culpei contractuale repetate/semnificative şi decăderea intimaţilor din beneficiul termenului. conform prevederilor art. 1025 C. civ., fundamentul demersului judiciar rezultând din precizările depuse la dosar având în vedere şi scopul pentru care a fost reglementat acest principiu fundamental în procesul civil, respectiv rolul judecătorului in aflarea adevărului.

A doua critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate vizează faptul că soluţia instanţei de apel încalcă principiul relativităţii şi opozabilităţii hotărârii judecătoreşti consacrat de art. 435 C. proc. civ.

Argumentaţia adusă în susţinere vizează faptul că instanţa de apel a conferit, prin soluţia pronunţată, alte efecte nulităţii clauzei reglementate prin art. 8 din Contract (clauza care a fost constatată abuzivă de către instanţa ce a soluţionat dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi), declararea ca nulă/invalidarea clauzei neputând avea ca efect decât înlăturarea ei din contract, ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată.

Recurenta arată că principalul argument/raţionament care a condus la menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată a fost acela că prin acţiunea de faţă Banca, ar urmări, în realitate, să obţină acelaşi efect reglementat prin art. 8 din Contract şi anume declararea scadenţei anticipate a creditului şi încasarea sumelor de bani datorate de intimaţi.

Consideră recurenta că un astfel de raţionament este greşit, întrucât încalcă efectele pe care le-ar fi putut produce hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi - respectiv, doar acela ca nu mai există în Contract prevederea privind posibilitatea rezilierii convenţionale.

Arătând că rezilierea judiciară ar fi fost posibilă, recurenta consideră că, în mod nepermis, instanţa de apel a extins acest efect al nulităţii si a dedus că înlăturarea din Contract a pactului comisoriu ar bloca accesul părţilor la instanţă în vederea pronunţării rezilierii şi declarării scadenţei anticipate pe cale judiciară, în conformitate cu dispoziţiile art. 1020, 1021 şi art. 1025 C. civ.

Apreciază recurenta că, prin hotărârea pronunţată în primul dosar, a fost înlăturată clauza contractuală prevăzută de art. 8 întrucât s-a considerat că aceasta ar contraveni condiţiilor impuse de Legea nr. 193/2000, în litigiul anterior nefiind însă analizate de instanţă condiţiile legale în care pot fi cerute rezilierea contractului şi declararea scadenţei anticipate a creditului, instanţa nesocotind astfel regula de drept potrivit căreia prevederile C. civ. în materia răspunderii contractuale se aplică ori de câte ori părţile nu au reglementat prin contract mecanismul răspunderii contractuale.

Următoarea critică vizează încălcarea/ignorarea de către instanţa de apel prevederilor art. 1020, art. 1021 şi art. 1025 C. civ.

Din acest punct de vedere recurenta consideră că, în lipsa reglementării convenţionale a modalităţii de antrenare a răspunderii contractuale, părţile au la dispoziţie regulile generale reglementate prin C. civ., respectiv prevederile art. 1020, 1021 şi art. 1025 C. civ., în temeiul cărora se pot adresa instanţei cu o acţiune prin care să ceară desfiinţarea/rezilierea contractului, cu consecinţa decăderii intimaţilor din beneficiul termenului şi obligarea la restituirea sumelor de bani datorate în temeiul Contractului.

Apreciază că negarea dreptului de a sancţiona partea în culpă prin încetarea contractului înainte de termen şi plata sumelor datorate înainte de scadenţă echivalează cu eludarea prevederilor C. civ., precum şi cu încălcarea drepturilor recunoscute de Constituţie şi Decretul nr. 31/1954.

Consideră recurenta că, dacă normele supletive nu sunt incluse in contracte - ca atare sau modificate prin voinţa părţilor - aceasta nu înseamnă ca acele norme nu se aplică raportului juridic civil, întrucât unde contractul "tace" se aplică legea, astfel că părţile contractante pot agrea să modifice pe cale convenţională regimul răspunderii contractuale.

Arată recurenta că modificarea directă a regimului răspunderii contractuale are loc prin convenţii sau clauze în care părţile modifică în mod direct şi nemijlocit răspunderea lor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, sens în care a fost reglementată şi clauza contractuală prevăzută de art. 8 din Contract, potrivit căreia în cazul neexecutării obligaţiei de plată a ratelor scadente, Banca avea posibilitatea denunţării unilaterale a Contractului şi declararea scadenţei anticipate a creditului.

Apreciază recurenta că, în lipsa acestei clauze înlăturată de către Tribunalul Iaşi ce a soluţionat dosarul nr. x/2010, părţile se pot prevala de normele supletive stabilite în C. civ. şi care reglementează răspunderea contractuală legală, respectiv de dispoziţiile art. 1020, art. 1021 şi art. 1025 C. civ., singura diferenţă fiind aceea că, de data aceasta, instanţa de judecată va trebui să analizeze îndeplinirea condiţiilor legale, respectiv încălcarea obligaţiei contractuale, culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, aceste aspecte nemaifiind lăsate la libera apreciere a părţii contractante.

Prin urmare, arată recurenta, este nerelevantă concluzia instanţei în sensul că demersul judiciar al Băncii ar urmări să producă acelaşi efect reglementat prin art. 8 din Contract din perspectiva unei puteri de lucru judecat.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel este rezultatul aplicării greşite şi a dispoziţiilor art. 1201 C. civ.

Recurenta precizează că raţiunea acestui text de lege urmăreşte evitarea situaţiilor în care, în legătură cu aceeaşi pretenţie, să poată fi pronunţate hotărâri diferite, astfel încât drepturile recunoscute prin prima hotărâre pronunţată în dosarul nr. x/2010 a Tribunalului Iaşi, să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, respectiv hotărârea pronunţată în această cauză.

Se arată că, dacă în primul dosar s-a statuat că Banca nu ar mai avea la îndemână mecanismul contractual (pactul comisoriu de grad IV) pentru a denunţa unilateral contractul şi a declara scadenţa anticipată a creditului, în acest caz, nici un text de lege (inclusiv art. 1201 C. civ. sau art. 431 C. proc. civ.) nu ar putea înlătura dreptul părţii de a se folosi de C. civ./dreptul comun pentru a obţine sancţionarea debitorului de rea-credinţă care refuză să îşi execute în mod sistematic obligaţiile asumate.

În caz contrar recurenta apreciază că în măsura în care s-ar accepta raţionamentul eronat al instanţei de apel ar însemna ca, ori de câte ori partea care deţine o creanţă în temeiul unui contract formulează o acţiune întemeiată pe dispoziţiile răspunderii delictuale, care îi este respinsă, ar însemna să nu mai poată să îşi obţină dreptul pe calea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea contractuală, întrucât i s-ar putea opune efectul puterii de lucru judecat din prima acţiune ce a fost respinsă.

O ultimă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1025 C. civ.

Argumentând această critică recurenta arată că instanţa de apel s-a limitat doar la analiza condiţiilor prevăzute de art. 1025 C. civ. dar nu a avut în vedere prevederile din acelaşi capitol, aplicabile în egală măsură faţă de limitele învestirii (încetarea contractului şi decăderea din termen), respectiv prevederile art. 1020 şi art. 1021 C. civ., aceste condiţii fiind îndeplinite întrucât încetarea contractului înainte de termen ar fi fost posibilă faţă de încălcarea obligaţiilor de plată a ratelor la scadenţa acestora.

Referindu-se strict la prevederile art. 1025 C. civ. recurenta arată că elementele de siguranţă cuprinse în textul de lege trebuie să fie înţelese nu doar ca şi garanţiile colaterale aduse de împrumutat, în scopul de a creşte solvabilitatea debitorului ci chiar în sensul îndepliniri obligaţiilor principale.

Consideră recurenta că din interpretarea acestei reguli speciale în materia contractului de împrumut se deduce principiul general în materia contractuală, respectiv principiul forţei obligatorii a contractului potrivit căruia executarea întocmai a contractului este absolut necesară pentru ca fiecare parte să îşi poată realiza interesul contractual care constituie elementul obiectiv al esenţei contractului.

Din această perspectivă recurenta apreciază că raţionamentul instanţei de apel este greşit, fiind rezultatul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1025 C. civ.

Intimatele-pârâte B. şi D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului, excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimate şi admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, referitor la excepţia tardivităţii recursului şi la cea a inadmisibilităţii recursului, acestea sunt neîntemeiate - aspect reţinut în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului întocmit la data de 21 noiembrie 2017 - întrucât, cu privire la prima excepţie, decizia atacată a fost primită de recurentă la 3 iulie 2017 iar depunerea cererii de recurs s-a făcut la data de 2 august 2017, iar cu referire la a doua excepţie este de remarcat că argumentaţia adusă în susţinerea criticilor permite exercitarea controlului de legalitate din perspectiva temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de petenta-recurentă este întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează un caz de suspendare facultativă şi conform cărora instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi.

Prin cererea formulată petenta a solicitat suspendarea judecăţii cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017 a aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă şi care are ca obiect o acţiune în rezilierea aceluiaşi contract de credit ca în acţiunea din cauza pendinte.

În susţinerea cererii formulate, petenta invocă interdependenţa dintre motivele de nelegalitate invocate în prezentul recurs şi motivele ce fundamentează cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Iaşi, arătând că în ambele situaţii sunt puse în discuţie aspectele legate de culpa contractuală a intimaţilor şi consecinţele ce pot rezulta din punct de vedere legal în ceea ce priveşte cauzele de încetare a raporturilor contractuale dintre cele două părţi.

Consideră petenta că este necesar a se stabili cu prioritate în cadrul noii acţiuni civile, în ce măsură intimaţii-reclamanţi se fac vinovaţi de încălcarea repetată şi semnificativă a obligaţiilor contractuale în măsură să conducă la intervenirea sancţiunii rezilierii contractului de credit.

Cererea de suspendare nu este întemeiată şi va fi respinsă pentru motivele ce se vor arăta.

În acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat decăderea părţilor din beneficiul termenului stipulat de părţi prin clauza prevăzută la pct. 8 din Contractul de credit, clauză ce a fost anulată, anterior introducerii acestei acţiuni, prin sentinţa nr. 756 din 14 aprilie 2014 a Tribunalului Iaşi, secţia Civilă.

În acţiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi aceeaşi reclamantă a solicitat rezilierea aceluiaşi contract de credit.

Aşadar obiectul celor două acţiuni este diferit, ceea ce dispune o abordare distinctă în analiză, fiecare dintre cele două instituţii juridice - decăderea din termen, respectiv rezilierea - având un regim juridic distinct reglementat sub aspectul condiţiilor de exercitare şi al efectelor pe care le produc, împrejurare faţă de care cererea de suspendare va fi respinsă.

Recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, recurenta-reclamantă a solicitat decăderea pârâţilor din beneficiul termenului acordat la data încheierii contractului de credit pentru rambursarea împrumutului şi declararea scadenţei anticipate integrale a creditului, sancţiune convenită de părţi în clauza inserată la nr. 8 din contract.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1417 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd decăderea din beneficiul termenului şi pe dispoziţiile art. 1418 C. civ. care reglementează exigibilitatea anticipată.

Tribunalul a stabilit că, raportat la momentul încheierii contractului, sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1865, astfel că a procedat la analiza art. 1025 din C. civ., care reglementa condiţiile în care se nu se mai poate invoca beneficiul termenului, aspect necontestat de recurentă în cadrul apelului formulat.

Criticile formulate prin cererea de apel se referă la modalitatea în care prima instanţă a analizat dispoziţiile art. 1025 din C. civ. de la 1864, cu referire la beneficiul termenului în raport de specificul contractului, la calificarea termenului ca fiind un drept pe care creditoarea îl recunoaşte debitorilor săi contractuali, la caracterul excesiv al exercitării dreptului necesar pentru antrenarea răspunderii, la caracterul nerezonabil al exercitării dreptului, precum şi la exercitarea cu rea-credinţă a acestui drept.

Or, prin criticile formulate în recurs în raport de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost argumentate, recurenta reproşează instanţei de apel că a analizat temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii, soluţionând cauza cu ignorarea faptului că, şi în lipsa temeiului contractual - clauza nr. 8 din contract, anulată de Tribunalul Iaşi ca fiind abuzivă - există temei legal în virtutea căruia scadenţa poate fi accelerată şi contractul reziliat în aplicarea art. 1020 şi a art. 1021 C. civ. de la 1864, care se referă la condiţia rezolutorie din contractele sinalagmatice şi la rezilierea contractului, invocând aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale pentru prima dată în recurs.

Contrar celor susţinute de recurentă însă, Înalta Curte constată că aceasta nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere privind rezilierea contractului, aceasta însemnând că toate criticile şi susţinerile referitoare la acest aspect apar ca fiind făcute pentru prima dată direct în recurs.

Tot pentru prima dată în parcursul procesual al cauzei, recurenta invocă şi încălcarea regulilor de procedură stabilite prin art. 431 şi art. 435 C. proc. civ. cu privire la modul în care instanţa de fond a invocat puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 74 din 17 ianuarie 2017 a Tribunalului Iaşi.

Apare astfel evident că prin temeiurile noi, invocate în recurs, recurenta îşi schimbă practic temeiul juridic al acţiunii, deci abordarea procesuală a demersului juridic iniţiat: astfel acţiunea prin care s-a solicitat decăderea părţilor din beneficiul termenului, întemeiată pe art. 1025 C. civ., tinde să devină o acţiune în reziliere întemeiată pe dispoziţiile art. 1020 şi art. 1021 C. civ., în condiţiile în care decăderea şi rezilierea sunt sancţiuni cu regim juridic distinct, din perspectiva condiţiilor de exercitare şi a efectelor pe care acestea le produc.

Aşadar, recurenta supune examenului de legalitate în recurs critici ce nu au format obiect de analiză în apel.

Pe de altă parte, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, iar potrivit art. 494 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs. În consecinţă, nici în recurs nu poate fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta însemnând că toate criticile privind ignorarea sau greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1020 C. civ., art. 1021 C. civ. de către instanţa de apel vor fi respinse, ca nefondate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 434 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 mai 2018.