Liability for refusal to honor bank guarantee demand under autonomous guarantee regime

Şedinţa publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 22 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar C. SPRL, a chemat în judecată pe pârâta D. S.A. şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.295.920 RON, reprezentând prejudiciu generat prin fapta culpabilă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1353, art. 1547, art. 2321 din Noul C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6784 din 3 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În pronunţarea acestei decizii instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a dovedit existenţa faptei ilicite imputate pârâtei (încălcarea art. 2321 alin. (3) teza a II-a C. civ., dispoziţii legale care de altfel nici nu au caracter imperativ, din formularea textului rezultând că refuzul de a plăti este doar o posibilitate) şi a constatat că nu este necesar a fi analizate şi celelalte condiţii cerute de lege deoarece, în lipsa uneia dintre ele, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a societăţii pârâte.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar C. SPRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 3.295.920 RON reprezentând prejudiciu.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 772 din 25 aprilie 2017, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar C. SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 6784 din 3 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În fundamentarea acestei decizii instanţa a statuat asupra faptului că prima instanţă a respins cererea în mod temeinic şi legal, răspunzând în mod exhaustiv tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată.

A obligat apelanta la plata sumei de 8039,28 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar C. SPRL.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, subsumându-şi criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit legea, raportat la temeiul de drept pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 1349 din Noul C. civ.

Astfel, deşi instanţa de apel motivează că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu există o faptă ilicită, în susţinerea acestei soluţii aduce argumente ce ţin de răspunderea civilă contractuală, deşi acţiunea de faţă este extracontractuală şi întemeiată pe refuzul băncii de a da curs somaţiei recurentei, din care a rezultat că în cauză existau şi infracţiuni din partea beneficiarului.

A doua critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit legea, raportat la temeiurile de drept pe care recurenta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 2321 alin. (3) teza a II-a din C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 1353 C. civ.

Consideră recurenta că instanţa de apel nu a răspuns criticilor sale, a aplicat greşit legea, reluând argumentele instanţei de fond, care s-a raportat la altă premisă legală, la regula aplicabilă SGB - menţionată în art. 2321 C. civ., lăsând nesoluţionată cererea recurentei întemeiată pe excepţia prevăzută de art. 2321 alin. (3) teza 2 C. civ., articol de lege ce constituie temeiul de drept corect aplicabil speţei.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică, privind greşita calificare a cererii de către instanţă din perspectiva aplicării greşite a legii în funcţie de temeiul cererii de chemare în judecată, nu poate fi primită întrucât, astfel cum rezultă cu evidenţă din cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel, în exercitarea controlului de legalitate s-a raportat în analiză la o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Astfel, în chiar paragraful 1 al considerentelor deciziei recurate instanţa subliniază că "din cuprinsul hotărârii atacate rezultă fără echivoc faptul că acţiunea cu care s-a considerat învestită şi care a fost analizată de către prima instanţă, este una în răspundere civilă delictuală."

Analizând şi răspunzând criticilor din apel, instanţa de control judiciar s-a raportat la modul în care instanţa de fond a examinat în ce măsură sunt întrunite în speţă cele patru condiţii prevăzute de lege, din perspectiva art. 1357 din C. civ., necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale: existenţa unei fapte ilicite - executarea de către beneficiar a scrisorii de garanţie bancară, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.

Sub acest aspect a reţinut instanţa de control judiciar că prima instanţă a prezentat cele patru condiţii prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, concluzionând că reclamanta nu a dovedit existenta faptei ilicite şi că nu este necesar a fi analizate celelalte condiţii cerute de lege deoarece, în lipsa uneia dintre ele, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a societăţii pârâte.

Faptul că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că dispoziţiile art. 2321 alin. (7) din C. civ. au fost incorporate în textul scrisorii de garanţie, nu poate fi asimilat unui argument care să sprijine teza recalificării naturii răspunderii susţinută de recurentă, în condiţiile în care instanţa de apel statuează în mod limpede în considerente deciziei că "dispoziţiile art. 2321 alin. (7) din C. civ. au fost încorporate evocate de către prima instanţă, însă acest fapt nu este de natură a conferi caracter contractual cererii. Aşa cum s-a arătat, prima instanţă a fost învestită şi a analizat o acţiune în răspundere civilă delictuală."

Nu poate fi primită nici critica vizând aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel raportat la temeiurile de drept pe care recurenta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv dispoziţiile art. 2321 alin. (3) teza a doua din C. civ. coroborate cu cele ale art. 1353 din C. civ.

Aceasta întrucât instanţa de apel a examinat incidenţa art. 2321 alin. (3) teza a doua din C. civ. statuând în mod corect asupra distincţiei ce trebuie făcută între obligaţiile intimatei din cadrul raportului juridic fundamental şi cele ce au fost determinate de angajamentul intimatei de emitere a scrisorii de garanţie, cele două izvoare ale obligaţiilor fiind independente, autonome.

Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că obligaţiile intimatei rezultate ca urmare a emiterii scrisorii de garanţie bancară erau limitate strict la verificarea conformităţii cererii de plată cu condiţiile menţionate în cuprinsul scrisorii de garanţie şi la verificarea perioadei în care a fost comunicată cererea de plată raportat la perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie, modul în care intimata şi-a îndeplinit obligaţiile din raportul juridic primar fiind străine de acest angajament.

În baza acestui raţionament s-a apreciat în mod judicios că refuzul intimatei de a nu da curs somaţiei recurentei de a nu face plata către beneficiarul scrisorii de garanţie, nu poate fi apreciat a reprezenta o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă a băncii, atât timp cât nicio chestiune relativă la raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie nu putea şi nu poate fi opus beneficiarului.

Aşadar, din acest punct de vedere nu se poate reproşa instanţei că nu a analizat critica din apel privind nesoluţionarea de către instanţa de fond a excepţiei prevăzută de art. 2321 alin. (3) teza a doua din C. civ.

Critica privind incidenţa art. 1353 C. civ. a fost, de asemenea, corect analizată de instanţa de apel, în condiţiile în care, astfel cum a fost configurată acţiunea, ceea ce recurenta-reclamantă a supus analizei instanţei nu a fost modul de exercitare a unui drept, ci modul în care au fost executate obligaţiile asumate de intimata-pârâtă, instanţa răspunzând pertinent şi acestei critici.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate, va respinge recursul, ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea intimatei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va admite, astfel cum a fost formulată, şi în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei suma de 8206,72 RON reprezentând onorariu de avocat, apreciind, faţă de circumstanţele cauzei, că nu se impune reducerea acestuia, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. ŞI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C. SPRL împotriva deciziei nr. 772 din 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte D. S.A. suma de 8206,72 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 mai 2018.