Jurisdiction for appeal against first-instance civil judgments under 1,000,000 RON; lack of material competence for the supreme court

Şedinţa publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x din 9 martie 2015 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisioanele solicitate de parata si cursul monedei CHF la data plaţii anuităţilor stabilite prin contractul de credit nr. x din l9 septembrie 2008; constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr. x din 19 septembrie 2008, clauze referitoare la comisioanele solicitate de banca pentru obţinerea creditului administrarea acestuia, modificarea unilaterala a dobânzii si cursul monedei CHF la data plaţii anuităţilor stabilite prin acelaşi contract; obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze contractuale; obligarea pârâtei la convertirea creditului acordat prin contractul de împrumut încheiat la date de 19 septembrie 2008 din moneda CHF în moneda RON la cursul valutar CHF/RON de la data contractării creditului cu pârâta; obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamantă în baza clauzelor lovite de nulitate absolută sau, în subsidiar, compensarea acestor sume cu eventualul debit rămas neachitat; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1655 din 8 mai 2017 Judecătoria Câmpina a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă B. S.A. prin întâmpinare, a respins acţiunea modificată privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta D., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 3253 din 2 noiembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1655 din 8 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Câmpina în contradictoriu cu intimaţii S.C. B. S.A., C. şi D..

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, constată caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul nr. x din 19 septembrie 2008, respectiv:

- clauza de la pct. 4.1 constând în obligaţia de plată a comisionului de acordare;

- clauza de la pct. 4.3 în totalitate, pe care le anulează.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma încasată cu titlu de comision de acordare credit şi sumele încasate cu titlu de dobândă, de la acordarea creditului până la semnarea actului adiţional din data de 8 februarie 2011, care exced dobânzii stipulate în contract, de 9,50% pe an.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, la fond şi în apel, în măsura pretenţiilor admise.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) şi a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar rară a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 3253 din 2 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 mai 2018.