Consumer credit: Inadmissibility of cassation appeal against appellate decision in claims under 1,000,000 RON due to statutory exclusion of the extraordinary remedy.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Tribunalului Prahova la data de 14 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. ca instanţa să dispună anularea clauzelor contractului de credit cuprinse în art. 4.1. privind comisionul de administrare, art. 4.3. privind dreptul discreţionar al băncii de modificare a dobânzilor, comisioanelor şi taxelor bancare, de a declara scadent creditul în cazul neacceptării modificării unilaterale a dobânzilor, comisioanelor şi taxelor bancare, a art. 5.1. privind modul de rambursare al creditului, art. 5.3. comisionul de rambursare anticipată, obligarea pârâtei la plata dobânzii pentru sumele încasate nelegal - diferenţa dintre dobânda de 7,95 % pe an, cea de la momentul încheierii contractului şi sumele încasate abuziv, până la data restituirii efective, denominarea creditului acordat de pârâtă, convertirea sa la cursul CHF de la data acordării 9 noiembrie 2007, respectiv 2,05 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, a arătat că în data de 18 septembrie 2011 a încheiat cu pârâta un contract de credit de consum pentru suma de 6900 euro la cursul CHF de la data acordării, 9 noiembrie 2007 de 2,0522/leu.

Prin sentinţa civilă nr. 632 din data de 13 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosar nr. x/2014 instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal invocată din oficiu de instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 23 martie 2015, sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 5106 din data de 20 mai 2016, Judecătoria Ploieşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată şi a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2280 din 6 septembrie 2017, a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 5106 din data de 20 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu intimata - pârâtă S.C. B. S.A., cu sediul în Bucureşti, Bd. x.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.1 privind dobânda variabilă, comisionul de acordare credit şi art. 5.3 privind comisionul de rambursare anticipată.

A obligat intimata - pârâtă la restituirea sumelor încasate cu acest titlu de comision de acordare credit, comision rambursare anticipată şi dobândă, în cuantum de 1130,66 CHF, conform raportului de expertiză contabilă, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii.

A menţinut în rest sentinţa.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. B. S.A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) şi a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar rară a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 2280 din 6 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 mai 2018.