High Court's lack of material jurisdiction over appeals against Tribunal decisions in low-value monetary disputes under Art. 97(1) CPC

Şedinţa publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2016, la data de 16 septembrie 2016, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., Credit Europe Bank (România SA) şi E. Olanda, au solicitat instanţei să dispună: constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei înscrise la art. 6.1-"rambursarea ratelor se va face în moneda în care a fost acordat creditul" şi a art. 6.1.3 referitoare la riscul valutar "eventualele diferenţe de risc valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor" din Contractul de Facilitate de Credit şi de Garanţie nr. x/29.02.2008; să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării contractului -29.02.2008, curs ce urmează a fi valabil pe întreaga perioada de derulare a contractului, urmând ca ratele să fie plătite în continuare în moneda naţională la valoarea francului de la acea dată, iar pârâtele urmează să elibereze un nou grafic de rambursare în acest sens; denominarea în moneda naţională a plăţilor, pe principiul din regulamentul valutar că preţul mărfurilor sau al serviciilor se plăteşte în moneda naţională în contractele dintre rezidenţi; obligarea pârâtelor să restituie reclamanţilor sumele de bani reprezentând diferenţa de curs valutar percepută lunar în plus ca urmare a aplicării clauzelor de risc valutar şi a creşterii cursului francului, cu dobânzi legale aferente debitelor şi obligarea pârâtelor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2022 din 13 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă având ca obiect anulare act, pretenţii, formulată de reclamanţii A., B., C. împotriva pârâtelor D. S.A., F. S.A. şi E. Olanda, fiind obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei F. S.A. suma de 4875,77 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B. şi C..

Prin decizia civilă nr. 788/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 2022 din 13 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1.3 din contract.

A dispus recalcularea şi plata ratelor în moneda creditului la cursul de schimb de la data încheierii contractului.

A dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de diferenţă de curs valutar, cu dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării ratelor şi până la plata efectivă a sumelor, fiecare din pârâte urmând a restitui sumele încasate în plus în baza contractului iniţial, respectiv în baza contractului de cesiune creanţă.

A respins cererea privind denominarea în moneda naţională a plăţilor şi constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1, fiind obligate intimatele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON către apelanţii reclamanţi, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele D. S.A., F. S.A. şi E. Olanda, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, care a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâtele D. S.A., F. S.A. şi E. Olanda împotriva deciziei civile nr. 788/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 februarie 2018.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Craiova.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Craiova, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Gorj.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Craiova, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentele-pârâte F. S.A., E. Olanda şi S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 788/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.