Material incompetence of supreme court for appeals against tribunal decisions in credit contract disputes under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda la data de 14 martie 2016 sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată la data de 16 mai 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să constate că în Contractul de credit nr. x din data de 25.02.2008, modificat prin actele adiţionale ulterioare, sunt stipulate clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi anume:

1. Clauza prevăzută la art. 8 din Contractul de credit, modificată prin art. 2.2 pct. 2.1.1, 2.2.2. din Actul adiţional la contractul de credit; privitoare la posibilitatea modificării dobânzii de către pârâtă

2. Clauza prevăzută în contractul de credit la art. 7 lit. a) reprezentând comision de gestiune credit in cuantum de 0,25% calculat la valoarea soldului creditului, plătibil lunar, modificată prin art. 2 pct. 2.1.1. lit. a) care prevede plata unui comision de administrare credit în cuantum de 0,25%, respectiv în valoare de 78,97 RON

- clauza prevăzută la art. 7 lit. b) care prevede plata unui comision de risc în valoare de 2.116,80 RON;

- clauza prevăzută la art. 7 lit. d) care prevede plata unui comision de rambursare anticipată a creditului în cuantum de 3,5% în primii 5 ani din cadrul duratei de creditare

2. Să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară inserării acestor clauze privind modificarea unilaterala a dobânzii şi drept consecinţă să oblige pârâta la restituirea către reclamant, în integralitate a sumelor de bani încasate cu titlu de diferenţă de dobândă, de la cea care trebuia percepută avându-se în vedere formula de calcul Dobânda = marfa fixă + ROBOR la cea care a fost efectiv încasată prin majorarea unilaterală de către pârâtă, deoarece modalitatea de stabilire a variaţiei dobânzii este lăsată la discreţia băncii; calcularea marjei fixe componentă a dobânzii, prin scăderea valorii indicatorului ROBOR din dobânda de achiziţie respectiv marja fixă 10%-Robor de la momentul acordării creditului; Solicită rambursarea acestor sume începând de la data încheierii contractului şi până la data plăţii efective.

3. Să dispună anularea acestor clauze şi drept consecinţă să procedeze la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant reprezentând comision de gestiune credit; comision de risc în valoare de 2.116,80 RON, comision de rambursare anticipată a creditului în cuantum de 1800 RON, calculate de la momentul acordării creditului, de la momentul rambursării anticipate a creditului.

4. Să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei plătite pârâtei cu titlu de diferenţă dintre dobânda care trebuia să fie percepută şi dobânda majorată, comision de gestiune credit, comision de risc, comision de rambursare anticipată a creditului, de la data plăţii de către reclamant a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume.

Prin sentinţa civilă nr. 2211/2016 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., şi pe cale de consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenţia de credit nr. x/25.02.2008 încheiat intre reclamant si pârâtă: - art. 8 prevederile referitoare la posibilitatea de revizuire unilaterala a dobânzii de către banca; - art. 7 lit. a) privind comisionul de gestiune credit;-art. 7 lit. b) privind comisionul de risc.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului echivalentul în RON la data plăţii a sumelor achitate cu titlu de comision de gestiune credit şi comision de risc, începând cu data de 25.02.2008 plus dobânda legală aferentă acestor sume de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii sumelor.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma achitată, începând cu data de 25.02.2008, cu titlu de dobândă dacă aceasta depăşeşte dobânda curentă de 10 %/an prevăzută în contractul de credit nr. x/25.02.2008 plus dobânda legală aferenta acestor sume de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii sumelor.

Au fost respinse restul pretenţiilor invocate de reclamant, ca nefondate şi a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 360 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1033/A/2017 din 4 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinţei civile nr. 2211 din 8 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2016, fiind obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, care a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1033/A/2017 din 4 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 noiembrie 2017.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Specializat Cluj.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1033/A/2017 din 4 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.