Competence ratione materiae of the High Court of Cassation and Justice for appeals against tribunal decisions in civil monetary disputes.

Şedinţa publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 26 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., C. S.A. - Sucursala Braşov au solicitat instanţei: să constate caracterul abuziv al clauzelor din Contractul de credit nr. x încheiat între reclamanţi şi pârâtă, prin sucursala/Agentia Sucursala Braşov, la data de 18 aprilie 2007, menţionate la art. 3 pct. 3.3 şi pct. 3.5, şi pe cale de consecinţă să constate nulitatea absolută a acestor clauze şi înlăturarea lor din contract; să stabilească marja fixă a băncii la valoarea de 3,74 %, valoare rezultată din diferenţa între dobânda curentă asumată de părţi la semnarea contractului de 5,9 % p.a şi valoarea indicelui de referinţă LIBIR CHF la 6 luni aplicabil la data semnării contractului, care era de 2,16; să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii şi actualizarea Contractului prin înscrierea corectă a nivelului dobânzii, compuse din marja fixă a băncii de 3,74% + valoarea indicelui LIBOR CHF la 6 luni, modificarea dobânzii urmând să se producă atât în sens crescător cât şi descrescător, exclusiv în funcţie de variaţia indicelui de referinţă LIBOR CHF 6 luni; să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 9428,59 CHF încasată în mod nelegal ca urmare a neluării în considerare a scăderii indicelui de referinţă LIBOR şi a majorării marjei băncii), de la data încheierii contractului de credit până în ianuarie 2015, precum şi restituirea sumelor încasate ulterior, cu acelaşi titlu, conform graficului de rambursare aferent Contractului, până la data rămânerii definitive a hotărârii; să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, calculate asupra fiecărei sume percepute, de la data încasării şi până la data achitării efective, dobândă calculată conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011; să fie obligată pârâta la plata sumei de 1000,00 CHF, percepută de aceasta cu titlu de comision acordare credit şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data plăţii şi până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6030 din 6 iunie 2016, Judecătoria Braşov a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Bucureşti, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 3.3 Cap. 3 Costuri din Contractul de credit nr. x încheiat între reclamanţi şi pârâtă, prin sucursala/Agenţia Sucursala Braşov, la data de 18.04.2007 si prin urmare, a constatat nulitatea absolută a acestei clauze, cu consecinţa înlăturării efectelor sale şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 6.670,78 CHF încasată în plus, cu titlu de dobândă aplicată creditului, şi la dobânda legală aferente acestei sume calculată.

A fost obligată pârâtă la renegocierea clauzei constatate ca fiind abuzive şi stabilirea unei formule de calcul a dobânzii variabile în acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2011, fiind respinse ca neîntemeiate restul pretenţiilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1883/A din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6030 din 6 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Braşov.

A fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe pe care o schimbă în parte, şi în consecinţă a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 3 pct. 3.5, privitoare la comisionul de procesare.

A fost obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor A. şi B. contravaloarea sumei de 1000 CHF percepută şi încasată potrivit art. 3 pct. 3.5 din contract, cu titlu de comision de procesare, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov.

Prin adresa din 3 ianuarie 2018, Tribunalul Braşov a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1883/A din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10 ianuarie 2018.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Braşov.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Braşov, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Braşov.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Braşov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Braşov, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1883/A din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.