Supreme Court jurisdiction over consumer credit abuse claims: decline of appeal against tribunal decision under 200,000 RON threshold

Şedinţa publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 20 octombrie 2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 29 ianuarie 2008 încheiat între părţi, ca fiind clauză abuzivă şi, în consecinţă să constate nulitatea acesteia; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare în perioada septembrie 2011 - septembrie 2014 perceput abuziv şi obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare perceput abuziv în ultimii trei ani înainte de promovarea acţiunii şi în continuare, până la data încetării încasării efective; să oblige pârâta şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare calculate de la data încasării fiecărei tranşe şi până la data restituirii efective, inclusiv pentru sumele percepute pe durata soluţionării cauzei, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile. De asemenea, reclamanta a mai solicitat să constate clauza prevăzută la art. 5.1 lit. d) din contract referitoare la comisionul de rambursare anticipată, ca fiind clauză abuzivă şi, în consecinţă, să constate nulitatea acesteia; să constate clauza prevăzută la art. 4.4 din contract referitoare la dobândă, ca fiind clauză abuzivă şi, în consecinţă să constate nulitatea acesteia, constatând că dobânda aplicabilă contractului este fixă, nu variabilă; să constate clauza prevăzută la art. 4.5 din convenţia încheiată, clauza referitoare la dobânda majorată în cuantum de 10% p.a. peste dobânda curentă stabilită la pct. 4.2 şi 4.4. pentru plata cu întârziere, ca fiind clauză abuzivă şi, în consecinţă, să constate nulitatea acesteia; să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare ca o consecinţă a constatării clauzelor abuzive şi a eliminării acestora din contract; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6793 din 30 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2014 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., împotriva pârâtelor S.C. B. S.A. şi C. Olanda prin mandatar S.C. B. S.A. şi, în consecinţă: a fost constatată clauza prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. c) din contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. x din 29 ianuarie 2008 ca fiind o clauza abuziva şi s-a constatat nulitatea acesteia; a fost obligată pârâta C. la restituirea către reclamantă a comisionului de administrare ca urmare a aplicării clauzei abuzive menţionate mai sus, în suma de 3779,46 euro şi dobânda legala în suma de 339,74 euro calculate începând cu luna septembrie 2011 şi până in luna martie 2015 şi în continuare până la data eliminării acestui comision din contract cu aplicarea dobânzii legale; a fost constatată clauza prevăzuta la art. 5 pct. 1 lit. d) din contract ca fiind o clauza abuziva şi s-a constatat nulitatea acesteia; a fost constatat caracterul abuziv al menţiunii prevăzute in art. 4.4 din contract, respectiv "fără a fi însă obligat în nici un fel să revizuiască nivelul dobânzii" a fost constatată clauza prevăzuta la art. 4.5 din contract ca fiind o clauza abuziva şi s-a constata nulitatea acesteia; a fost obligată pârâta C. la emiterea unui nou grafic de rambursare; s-a respins cererea reclamantei cu privire la constatarea faptului ca dobânda aplicabila contractului este fixă şi nu variabila şi cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de la art. 4.4 din contract in totalitatea ei; au fost acordate cheltuieli de judecata in sumă de 1.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele S.C. B. S.A. şi C. Olanda - prin mandatar S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 880/A/LP din 5 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelantele B. S.A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 6793 din 30 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele S.C. B. S.A. şi C., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş.

Prin adresa emisă la 20 noiembrie 2017, Tribunalul Timiş a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâtele S.C. B. S.A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 880/A/LP din 5 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 22 noiembrie 2017.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timişoara, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiş.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentele-pârâte S.C. B. S.A. şi C. OLANDA - prin mandatar S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 880/A/LP din 5 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.