Forced execution contest: Hierarchical appellate competence for appeals against Tribunal decisions versus Supreme Court jurisdiction under Art. 97(1) Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la data de 23 octombrie 2014 sub nr. x/2014, contestatorul S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. 301/2014 al BEJ B., restituirea bunului ce face obiectul executării către contestatoare şi stabilirea calităţii de custode până la definitivarea prezentului dosar, să se constate că intimata nu deţine un titlu executoriu care să poată fi pus în executare, întrucât s-au executat toate obligaţiile provenite din contractul de leasing nr. x/26.03.2008, să dispună anularea tuturor formelor de executare şi să se dispună încetarea executării silite demarate în dosarul de executare nr. 301/2014 aflat pe rolul BEJ B., în temeiul art. 719 C. proc. civ., având în vedere că executarea a fost începută fără respectarea art. 662 C. proc. civ., să se dispună întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia, să fie obligată intimata la efectuarea transferului de proprietate către contestatoare asupra bunului ce formează obiectul executării silite şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8730 din 9 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii privind obligarea intimatei la efectuarea transferului de proprietate către contestatoare asupra bunului ce formează obiectul executării silite şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare, a fost respinsă aceasta cerere ca inadmisibilă şi a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata S.C. C., ca neîntemeiată, fiind respinsă cererea de restabilire a situaţiei anterioare executării silite ca neîntemeiată. În temeiul art. 716 alin. (2) C. proc. civ. a fost obligat contestatorul să plătească Biroului Executorului Judecătoresc B. suma de 52,08 RON reprezentând cheltuieli de transmitere a dosarului de executare nr. 301/2014.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 2605 din 28 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 8730 din 9 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea S.C. A. S.R.L., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 346/2017 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2605 din 28 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin adresa emisă la 4 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de contestatoarea S.C. A. S.R.L., către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 decembrie 2017.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut că instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Bucureşti.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile art. 712 C. proc. civ.

Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 714 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "contestaţia se introduce la instanţa de executare" iar în apel de Tribunalul Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 718. alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) C. proc. civ. şi art. 715 alin. (4) C. proc. civ. care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun.

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile 712 C. proc. civ., raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Aşadar, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Or, criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului.

Drept urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 712 C. proc. civ., instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) - întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-contestatoare S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2605 din 28 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.