Jurisdictional competence for appeal against tribunal decision in bank loan abusive clause dispute

Şedinţa publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 30 aprilie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. - Sucursala Judeţeană Tulcea a solicitat:

1. Constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2622/08.11.2007:

- clauzele care instituie comisioanele variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare, respectiv comision rambursare anticipată şi comision de administrare, prevăzute la art. 9 din contract;

- clauzele care instituie comisionul de administrare şi comisionul de urmărire riscuri ce sunt incluse în dobânda anuală efectivă (DAE) prevăzute la art. 6 din contract.

2. Constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar:

- clauzele care instituie dreptul băncii să modifice dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, iar modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate, prevăzute la art. 2.10.a;

- clauzele prin care se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii, modificată de bancă fără consimţământul împrumutatului, dacă nu va rambursa restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoştinţă, prevăzute la art. 2.11,a;

- clauzele care instituie comisionul rambursare anticipată, prevăzut la art. 3.3, comisionul de urmărire riscuri, prevăzut la art. 3.8, comisionul de administrare prevăzut la art. 3.9 şi clauzele care instituie dreptul băncii să modifice unilateral nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar - bancare, precum şi modalitatea de acceptare tacită de către împrumutat, a acestor modificări unilaterale prevăzute la art. 3.7;

- clauzele ce stabilesc obligaţia împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă, prevăzută la art. 6.1.

3. Constatarea nulităţii absolute a acestor clauze enumerate mai sus şi obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare prin eliminarea acestor clauze abuzive;

4. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nejustificat ca urmare a aplicării acestor clauze, cu dobânda legală aferentă până la restituirea efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3115 din 29 noiembrie 2016, Judecătoria Tulcea a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, invocată de intimată prin întâmpinare, şi, în consecinţă a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

A admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 9 pct. 1 şi 3 din contractul de credit bancar nr. 2622 din 8 noiembrie 2007 şi al clauzelor prevăzute la pct. 3.3 şi 3.9 din anexa la contract constând în "Condiţiile generale de creditare", referitoare la comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de administrare, şi obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 1.506,60 Euro încasate în baza clauzei privind comisionul de administrare.

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; a stabilit onorariul definitiv al expertului contabil C. la suma de 1.700 RON şi a dispus plata acestuia din contul D. - Tulcea către d-na expert; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 566,6 RON reprezentând parte din onorariul de expert şi s-au compensat în rest cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A., intervenienta E. şi pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia nr. 899/2017 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea au fost respinse apelurile declarate de reclamantul A., intervenienta E. şi pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3115 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Tulcea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta S.C. B. S.A. şi intervenienta E., cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Tulcea. MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ

Prin adresa emisă la 23 februarie 2018, Tribunalul Tulcea a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamantul A., intervenienta E. şi pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 899/2017 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 martie 2018.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Constanţa.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanţa, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Tulcea MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Tulcea MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. şi recurenta-intervenientă E. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 899/2017 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.