Jurisdiction of the High Court for appeals against Tribunal decisions absent express statutory allocation under Art. 97(1) Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea disjunsă din dosarul nr. x/2015, la data de 11 februarie 2016, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. Sucursala Oradea au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a unor clauze contractuale din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/19.09.2007, să constate că sumele de bani încasate de către pârâte în temeiul acestor clauzelor contractuale constituie plăţi nedatorate şi, pe cale de consecinţă, să fie obligate să restituie reclamanţilor aceste sume, să dispună obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale calculată prin raportare la fiecare dintre sumele achitate de reclaamnţi în baza clauzelor contractuale considerate ca fiind abuzive, de la data plăţii lor până la data restituirii efective, sumă ce va fi actualizată cu data inflaţiei la data plăţii efective şi să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa a luat act de precizarea depusă la dosar de reprezentanta pârâtei şi a introdus în cauză în calitate ce pârâtă D. S.A., care a preluat calitatea procesuală a C. S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 15581 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosar nr. x/2016, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a respins excepţia lipsei de interes, s-a respins excepţia lipsei de obiect şi s-a respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate.

A fost admisă cererea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., având ca obiect acţiune în constatare.

S-a constat caracterul abuziv a clauzelor prevăzute în art. 5 lit. a), c), d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/19.09.2007 privind comisionul de risc, comisionul de rambursare în avans şi comisionul de gestiune şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract.

A fost obligată pârâta la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumelor încasate în baza art. 5 lit. a), c), d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/19.09.2007 privind comisionul de risc, comisionul de rambursare în avans şi comisionul de gestiune.

A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamanţilor a dobânzii legale aferente sumelor încasate în baza art. 5 lit. a), c), d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/19.09.2007 privind comisionul de risc, comisionul de rambursare în avans şi comisionul de gestiune, actualizată la ziua plăţii.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 1200 RON.

Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1175/A din 24 octombrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a a respins cererea de apel formulată de apelanta D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 15581 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B., având ca obiect acţiune în constatare. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii pârâta D. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Timiş, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 12 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 17 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimata A. a depsu note scrise, prin care a învederat că decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale nu are incidenţă în cauză, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

În şedinţa publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Timiş în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Timişoara căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1175/A din 24 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.