Supreme Court lacks jurisdiction to review intermediate appellate decisions absent express statutory attribution

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 17.04.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. alături de celelalte persoane indicate în Anexa 1, coloana B, au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., următoarele:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1, coloana F, respectiv din condiţiile generale - Anexa 4, pentru încălcarea de către bancă a următoarelor obligaţii:

1) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

2) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

3) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

4) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU indicat în Anexa 1, coloana H;

III. Obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 144.000 RON, conform Anexei 5.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin intermediul căreia a solicitat instanţei ca în cazul admiterii acţiunii, să oblige reclamanţii la restituirea creditului în Ron, conversia creditului urmând a se face la cursul CHF/Ron de la data acordării creditului, cu luarea în considerarea a condiţiilor de cost/rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit, identificate în Anexa 11 la întâmpinare - Produsele aflate in oferta băncii la data acordării creditelor.

Cauza a fost declinată Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată sub nr. x/2015, iar prin sentinţa civilă nr. 3206/09.06.2015 s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fiind astfel înregistrat prezentul dosar sub nr. x/2015

Prin încheierea din data de 27.10.2015 instanţa a dispus disjungerea cererilor privind pe fiecare reclamat în parte, fiind formate dosare separate pentru fiecare dintre reclamanţi.

Astfel a fost format prezentul dosar, înregistrat sub nr. x/2015. La acelaşi termen de judecată instanţa a pus în vedere reclamantului anumite obligaţii, inclusiv obligaţia de a indica instanţei, în concret, obiectul cererii sale şi motivele de fapt şi de drept ale cererii.

La data de 22.12.2015 reclamantul a depus la dosar cererea de chemare în judecată formulată în concret, raportat exclusiv la situaţia sa, solicitând instanţei următoarele:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor: Condiţii speciale: Clauza 4.1. orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului Contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul. 4.2. împrumutatul va rambursa creditul în 240 rate lunare egale (incluzând credit şi dobândă),; 4.6. teza III Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat. 5.9. teza II Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat, din contractul de credit nr. x/04.04.2008 şi contractul de credit nr. x/26.01.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU 1,8909;

III. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3637/2016 din 1 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 406 C. proc. civ. s-a luat act de renunţarea la judecarea capătului de cerere privind daunele morale şi de renunţarea la judecarea cererii reconvenţionale. A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A..

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 3586 din 11 octombrie 2017, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 3658 din 01 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C. şi D., moştenitori ai reclamantei A..

Prin adresa emisă de Tribunalul Bucureşti, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 15 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 19 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimata - pârâtă S.C. B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În şedinţa publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Bucureşti în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi D., moştenitori ai reclamantei A., împotriva deciziei civile nr. 3586 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.