Mortgage credit abusive clauses: Supreme Court declines jurisdiction over appeal against tribunal decision under Article 97 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, la data de 23 iunie 2015, sub numărul x/2015, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A, a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute de art. 6.2 din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x/10.03.2008, a clauzei prevăzute de art. 7.l lit. b) din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x/10.03.2008, având în vedere că acesta conţine o clauză abuzivă prin care au fost obligaţi, fără temei legal, sa plătească la începerea derulării contractului, un comision de acordare în valoare de 2%, încălcând astfel dispoziţiile art. 15 din Legea 190/1999;

În urma constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei prevăzute de art. 6.2 şi a nulităţii absolute prevăzute de art. 7.l lit. b) din Contractul de credit, reclamanţii au solicitat să se dispună înlăturarea acestor clauze din contractul de credit, cu continuarea contractului de credit, iar în urma constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei prevăzute de art. 6.2 din Contractul de credit (primul capăt de cerere), să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferenţa plătită în plus de către reclamantul B. pe perioada derulării contractului de credit până la zi, cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a hotărârii, suma reprezentând diferenţa să fie stabilită de către un expert. De asemenea, în urma constatării nulităţii absolute clauzei prevăzute de art. 7.l lit. b) din convenţia de credit (al doilea capăt de cerere), să dispuneţi obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 1536 CHF, reprezentând comisionul de acordare credit pe care l-a plătit la data acordării creditului, cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a hotărârii;

Reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x/10.03.2008 la art. 10.2 privind efectuarea plăţilor în moneda creditului, respectiv dreptul Băncii de a efectua conversia valutară a altor monede în CHF la cursul valutar practicat de Bancă, precum şi a clauzei de la art. 13 lit. b) conform căruia clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul şi exonerează banca de orice pretenţie în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuaţiilor cursului de schimb valutar, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze şi dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF -RON pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului (2,37 RON/1 CHF), respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâta să restituie reclamantului B. sumele plătite în plus determinate de un expert, precum şi obligarea pârâtei ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei ce se va pronuţa să pună la dispoziţia acestora actul adiţional al convenţiei, conform sentinţei date şi un nou gratie de rambursare a creditului (obligaţia de a face), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinta civilă nr. 1405 din 17 martie 201, Judecatoria Arad a luat act de renunţarea reclamanţilor B. şi C. la judecarea capătului de cerere nr. x al acţiunii civile, având ca obiect anulare act, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A.. A respins, în rest, cererea formulată de reclamanţii B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., având ca obiect anulare act. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii B. şi C..

Prin decizia civilă nr. 359 din 11 octombrie 2017, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii B. şi C., în contradictoriu cu intimata A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1405 din data de 17.03.2017 pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. x/2015.

A schimbat sentinţa civilă nr. 1405 din data de 17.03.2017 pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. x/2015 în sensul că, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2 privind dobânda variabilă în raport de politica băncii şi art. 7.1 lit. b) privind comisionul de acordare credit din contractul de credit nr. x/10.03.2008 şi a dispus înlăturarea acestora din contract.

A dispus restituirea comisionului de acordare de 1536 CHF şi a diferenţei dintre dobânda de 5,5 % şi cea percepută de la data încheierii contractului până la data de 20.09.2010, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a sentinţei până la restituirea efectivă.

A fost obligată intimata să-i plătească apelantului B. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată primă instanţă.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii B. şi C. şi A. S.A. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Arad, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 11 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 15 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii solicitării de restituire a sumelor pentru perioada anterioară intrării în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, iar pe fond a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi ca nefondat.

În şedinţa publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Arad în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Timişoara căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi C. şi B. şi de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 359 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.