Supreme Court jurisdiction over cassation appeals against tribunal decisions absent express statutory authorization

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Şimleu Silvaniei, la data de 6 octombrie 2015, sub numărul x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. şi D.., solicitând instantei să constate că în Contractul de credit de consum nr. x din 22.05.2007 şi în Actul adiţional nr. x din 21.10.2010 la contract încheiat între reclmanţi şi pârâte sunt stipulte clauze abuzive şi anume: clauza prevăzută la art. IV alin. (4).1 din contract care prevede plata unui comision de acordare de 2,5% din valoarea creditului (625 CHF) şi comisionul de administrare lunară a creditului de 0,30% aplicat la valoarea soldului creditului; clauza prevăzută la art. IV alin. (4).3 care arată că"pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifca dobânzile, comisioanele şi taxele bancare şi să declare creditul scadent şi să treacă la recuperarea creditului şi a dobânzilor aferente.

Prin sentinta civilă nr. 287/2017 din 31 martie 2017, pronunţată de Judecatoria Simleu-Silvaniei, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâta S.C. C. S.A., prin întâmpinare. S-a respins cererea reclamanţilor A. şi B., formulată în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. Bucureşti şi D.. având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 952/2017 din 17 octombrie 2017, Tribunalul Sălaj, secţia Civilă, a admis în parte apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 287/31.03.2017a Judecătoriei Şimleu Silvaniei a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamanţilor A. şi B., împotriva pârâţilor S.C. C. S.A. Bucureşti şi D. Olanda; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi a clauzei de la pct. IV, 4.3 din Contractul de credit nr. x/22.05.2007, cu modificările ulterioare prin actul adiţional; au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, cu dobândă legală de la data plăţii comisionului şi până la restituirea efectivă a acestuia. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. şi pârâta S.C. C. S.A. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Sălaj, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 15 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 17 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare a cererii de recurs formulată de pârâtă, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

De asemenea, recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

În şedinţa publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Sălaj în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Cluj căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 952/2017 din 17 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.