Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions: requirement of express statutory authorization under Art. 97 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, la data de 22 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. ŞI B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. să constate existenţa unor clauze abuzive la art. 4.7, pct. 6.1 şi art. 6.2 din contractul de credit nr. x nr. x din 16.06.2008 şi au solicitat instanţei să dispună modificarea clauzelor contractuale prin eliminarea naturii abuzive, stabilirea de către instanţă a unei dobânzi variabile în funcţie de criterii obiectiv determinate precum şi obligarea intimatei la plata sumelor percepute abuziv.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii 193/2000, art. 1270, art. 1179 şi art. 1341 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 318 din 25 ianuarie 2017, Judecătoria Sibiu a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. ŞI B., a constatat ca abuzivă clauza din contractul de credit nr. x nr. x încheiat la 16.06.2008 de la art. 4.7 cu privire la dobândă, a obligat intimata să modifice clauzele contractului de credit în sensul înlăturării clauzei abuzive constatate de către instanţă şi a stabilirii unei dobânzi variabile în funcţie de criterii obiectiv determninate (marja băncii, indice de referinţă, etc.) şi a obligat pârâta plata către reclamanţi a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă, respectiv a sumei de 5610,61 CHF (sau echivalentul sumei în RON, la cursul BNR, la dat plăţii). A obligat pârâta să pună la dispoziţia reclamanţilor un act adiţâional la Convenţia de credit şi noul grafic de rambursare a creditului în conformitate cu cele dispuse prin sentinţă şi a respins ca neînt5emeiate petitele privind constatarea drept abuzive a comisionului de administrare, precum şi a comisionului de procesare. A compensat în parte petitul privind cheltuielile de judecată şi a obligat pe intimata C. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 500 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. ŞI B. şi pârâta C. S.A.

Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1125/2017 din 19 octombrie 2017 a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. si B. şi de apelanta- pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 318/25.01.2017 pronunţată de Judecătoria Sibiu, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a stabilit nivelul dobânzii datorate de consumatori, până la emiterea actului adiţional şi a noului scadenţar de plată (în urma renegocierii) ca fiind 4,6% potrivit clauzei 4.6 din convenţia încheiată. A fost obligată intimata la plata catre reclamanţi a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă, sume calculate faţă de dobânda stabilită la alineatul anterior, echivalent CHF la cursul BNR la data efectuării plăţii. A schimbat dispozitivul hotărârii atacate în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzei 6.2 din contractul de credit (comisionul de administrare) şi a obligat pârâta la plata sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare în cuantum de 4.227,81 CHF calculat până la data de 16.12.2015 şi în continuare până la perceperea acestuia, respectiv echivalent în RON la cursul BNR la data efectuării plăţii, plus dobânda legală calculată de la data perceperii pana la achitarea efectivă. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate şi a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Sibiu, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 15 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 19 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus note de şedinţă, prin care a solicitat, faţă de valoarea litigiului ce situează competenţa de judecată în fond la nivelul judecătoriei, declinarea competenţei de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale invocată de recurenta- pârâtă, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Sibiu în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1125/2017 din 19 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.