Supreme Court lack of subject-matter jurisdiction to hear appeal against Tribunal decision; jurisdictional limitation of extraordinary remedy under Art. 97 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 22 iunie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat să se dispună anularea contractului de arendă nr. x/2011, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 2000 RON şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10352 din 24 septembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2015, s-a dispus declinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Medgidia.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia sub nr. x/2015 din 22.10.2015.

La cererea reclamantului A., prin încheierea din 28 iunie 2016, instanţa a dispus introducerea în cauză a pârâtei C..

La termenul de judecată din 11 ianuarie 2016, reclamantul A. a renunţat la judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 2.000 RON, dar ulterior a revenit asupra poziţiei sale procesuale, susţinând că nu a renunţat la judecată, şi a solicitat obligarea pârâţilor la plata câte unei sume de 1.500 RON fiecare cu titlul de daune morale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la partea ce i se cuvine din exploatarea terenului - proprietatea sa - pentru ultimii 4 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 1569 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosarul civil nr. x/2015 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pentru capătul de cerere privind anularea contractului de arendare. S-a admis, în parte, acţiunea civilă având ca obiect anulare act şi a fost obligată pârâta C. către reclamant la plata sumei de 789,75 RON cu titlul de arendă cuvenită pentru cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 3 ha teren arabil situat în extravilanul judeţul Constanţa pentru perioada 2011-2015. S-a respins, ca nefondată, cererea de anulare a contractului de arendare nr. x/01.11.2011 intervenit între pârâta C. şi I.I. D., a fost obligată pârâta C. către reclamant la plata sumei de 75 RON cu titlul de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru). S-a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata câte unei sume de 1.500 RON cu titlul de daune morale, s-a admis cererea pârâtului B. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligat reclamantul către pârâtul B. la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 1356 din 9 noiembrie 2017 a respins apelul formulat de către apelanta reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1569 din 26.09.2016 pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosarul civil nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. şi C., ca nefondat. A fost obligat apelantul reclamant la plata către intimatul pârât B. a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanţa, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 17 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 22 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimatul- pârât B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

În şedinţa publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Constanţa în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1356 din 9 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.