Supreme Court jurisdiction over appeal against Tribunal decision: material incompetence due to lack of express legal attribution under hierarchical instance rule

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 22 aprilie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 50 pe zi de întârziere începând cu data de 27.02.2013 până în prezent reprezentând daune-interese acordate de instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr. 9390/30.05.2008, pronunţată de Judecătoria Constanţa, în dosarul nr. x/2007.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1430 şi art. 1536 C. civ.

Pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât nu au fost parte în dosarele menţionate de reclamant iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că obligaţiile stabilite prin hotărâri judecătoreşti în favoarea reclamantului au fost îndeplinite.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că nu înţelege să se judece cu pârâţii persoane fizice ci cu Comisia Locală de Fond Funciar, aceasta fiind citată în cauză.

Pentru termenul de judecată din data de 16.12.2015, pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor a Oraşului Ovidiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a Oraşului Ovidiu a formulat şi cerere reconvenţională îndreptată împotriva reclamantului şi Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra D. prin care a solicitat ca instanţa să constate că obligaţia stabilită de instanţă în sarcina acesteia şi a pârâtei Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Constanţa prin decizia nr. 703/02.08.2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2006 a fost realizată prin emiterea titlului de proprietate nr. x/10.02.1994 emis de pârâta Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra D., modificat prin Decizia nr. 58/14.01.2014, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2012 în ceea ce priveşte terenul de 9,8847 ha, de pe urma defunctei E., cu cheltuieli de judecată.

A fost citată în cauză Comisia judeţeană de fond funciar Constanţa, în calitate de pârâtă în cererea reconvenţională a Comisiei Locale de Fond Funciar Ovidiu.

Prin sentinţa civilă nr. 12707 din 02 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra D. şi pârâta Comisia Locala pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ovidiu, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a Oraşului Ovidiu, ca neîntemeiată; s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurenţa sumei de 2000 RON şi a fost obligată pârâta-reclamantă Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a Oraşului Ovidiu la plata către reclamantul-pârât a sumei de 1284 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta-reconvenientă Comisia Locală Ovidiu.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 1369/2017 din 14 noiembrie 2017 a respins apelul formulat de reclamant A. şi de apelanta pârâtă Comisia Locala pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ovidiu, împotriva sentinţei civile nr. 12707/2.11.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul pârât Comisia Judeţeană Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra D., ca neîntemeiat. A respins apelul formulat de Comisia Locală de fond funciar Ovidiu, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta Comisia Locala pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ovidiu.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanţa, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 17 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 19 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.

De asemenea, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

La 4 mai 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale invocată de recurenta- pârâtă, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Constanţa în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Constanţa căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă COMISIA LOCALĂ STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR OVIDIU împotriva deciziei civile nr. 1369/2017 din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.