Co-ownership encroachment and unauthorized construction: Supreme Court lacks material jurisdiction to review Tribunal appeals absent express statutory assignment under Code of Civil Procedure art. 97(1).

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 14 august 2014, sub numărul x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia la sistarea lucrărilor din imobil prin care desfiinţează pereţii exteriori şi pe cei de compartimentare, afectând structura de rezistenţă a clădirii; să lase liber accesul coproprietarilor pe ambele intrări în curtea casei; să fie obligat să permită accesul la părţile comune din imobil şi să desfiinţeze pereţii construiţi abuziv care limitează accesul din hol al celorlalţi coproprietari; să pună la dispoziţia coproprietarilor camerele şi dependinţele imobilului pe care le-a ocupat abuziv, uscătorie, vestibule, fără cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1528 C. civ. şi art. 35 C. civ.

La data de 06.01.2015 reclamanta a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că înţelege să lămurească petitele acţiunii solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să oblige pârâtul la desfiinţarea construcţiilor (pereţi exteriori şi de compartimentare) situate în afara proprietăţii sale sau a proprietăţii comune sau să încuviinţeze desfiinţarea acestora de reclamantă pe cheltuiala pârâtului sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere; să oblige pârâtul să îi permită accesul la imobilul proprietatea sa prin intrarea din str. x; să oblige pârâtul să desfiinţeze toate construcţiile efectuate pe părţile comune ale imobilului în afara autorizaţiei de construire nr. x din 26.11.2001 sau să încuviinţeze desfiinţarea acestora de reclamantă pe cheltuiala pârâtului sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere; să oblige pârâtul să permită reclamantei accesul la părţile aflate în folosinţa comună a imobilului, respectiv vestibulele, uscătorie, pod şi wc. A mai precizat reclamanta că, în esenţă solicită desfiinţarea construcţiilor efectuate de pârât în lipsa oricărui acord şi a unui titlu justificativ, cauza acţiunii fiind ocuparea de pârât a părţilor comune din imobil, fără drept şi efectuarea de construcţii nejustificate.

Prin sentinţa civilă nr. 9427 din 14 iulie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, invocată de pârât, ca neîntemeiată şi a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 172 A din 25 ianuarie 2017 a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 9427/14.07.2016 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosarul civil nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul pârât B., având ca obiect "obligaţie de a face", ca nefondat.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 30 mai 2017.

Prin decizia civilă nr. 577R/2017 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de instanţă şi a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 172 A din 25 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 12 februarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 19 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

În şedinţa publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Bucureşti în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 172 A din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.