Supreme Court jurisdiction over tribunal appeal in mortgage contract disputes

Şedinţa publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, la data de 5 martie 2014, sub numărul x/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. prin AGENŢIA PIAŢA SFATULUI:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la calcularea dobânzii în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecar - clauză care se regăseşte la punctul 4.1. din contractul de credit ipotecar, şi să se înlăture stigma "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă" cu continuarea contractului in care dobânda să fie marja fixă a bancii + LIBOR CHF la 3 luni;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la punctual 4.3. din contractul de credit ipotecar, si anume nivelul dobânzii se poate modifica unilateral in funcţie de "evoluţia indicelui de referinţă stabilit de banca"

-să se constate nulitatea absoluta a clauzei înscrise la punctual 4.11 privind comisioanele percepute ca fiind abuzivă;

- să se dispună obligarea paratei la restituirea comisioanelor percepute si încasate de la data semnării contractului si pană în prezent;

-să fie obligată pârâta la încheierea unui act adiţional în care dobânda sa fie calculate conform formulei marja fixa a băncii + LIBOR CHF la 3 luni si excluderea clauzei privind comisioanele;

-să fie obligată pârâta să menţină cursul de schimb CHF-LEUla valoarea existenta la data încheierii contractului de credit ipotecar si respective obligarea paratei la restituirea sumelor încasate in mod abuziv.

- ca o consecinţa a constatării caracterului abuziv a clauzelor arătate la punctual I. să se constate nulitatea absoluta a acestora;

- să fie obligată parata la rambursarea către reclamanţi a sumelor platite si nedatorate in temeiul clauzelor nule;

- cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii 193/2000, Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, O.U.G. nr. 174/2008, Legea 190/1999.

La data de 28.07.2014 reclamanţii au formulat Precizări, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea comisioanelor percepute şi încasate de la data semnării contractului şi până în prezent; obligarea pârâtei să menţină cursul CHF -LEU la valoarea existentă la data încheierii contractului de credit ipotecar şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv .

La termenul de judecată din data de 12.09.2014, completul de judecată învestit cu cererea la acel moment a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei 2007- martie 2011 şi a şi admis-o pentru motivele reţinute în încheiere, încheiere interlocutorie care a legat instanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 6562 din 15 iunie 2016, Judecătoria Braşov a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei S.C. C. S.A. prin AGENŢIA PIAŢA SFATULUI şi în consecinţă:

A constatat caracterul abuziv al clauzei privind calcularea dobânzii " în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF", clauză prevăzută la art. 4.1 alin. (2) teza a - I-a şi a constatat nulitatea clauzei prevăzută la art. 4.1 alin. (2) teza a - I-a din Contractul de credit ipotecar nr. x/27.09.2007.

A constatat caracterul abuziv al clauzei din art. 4.3 din Contractul de credit ipotecar nr. x/27.09.2007 conform căreia pe parcursul derulării contractului, exceptând primele 12 luni " nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă " şi nulitatea clauzei prevăzută la art. 4.3.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) privind comisionul de acordare, b) privind comisionul de administrare, c) comisionul de evaluare a garanţiei, d) comisionul de rambursare anticipată, e) privind alte comisioane stabilite de bancă din Contractul de credit ipotecar nr. x/27.09.2007 şi nulitatea absolută a acestora .

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 2491,91 CHF reprezentând comision de administrare calculat pe perioada 15.04.2011-31.10.2014 conform RET contabilă nr. x/13.01.2016 întocmit de experta D., precum şi comisionul de administrare perceput de Bancă în continuare din 01.11.2014 şi până în prezent.

Au fost respinse ca prescrise pretenţiile materiale ale reclamanţilor aferente perioadei 2007- martie 2011 (dobândă şi contravaloarea comisionului de acordare achitat la acordarea creditului şi acela de 360 RON privind comisionul de evaluare a garanţiei) .

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2740 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului expertei şi a onorariului avocatei în limita pretenţiilor admise.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta S.C. C. S.A.

Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1884/A din 10 octombrie 2017 a respins apelul declarat de apelanta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 6562 din data de 15.06.2016, pronunţată de Judecătoria Braşov.

A admis apelul declarat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 6562 din data de 15.06.2016, pronunţată de Judecătoria Braşov, a schimbat în parte sentinţa apelată, şi în consecinţă:

A respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamanţilor, pentru perioada 2007 - martie 2011 şi în rejudecare:

A obligat pe pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor A. şi B., contravaloarea sumelor percepute şi încasate conform art. 4.11 din contract, cu titlu de comisioane lunare aferente creditului, de la data semnării contractului şi până la data pronunţării prezentei hotărâri, respectiv:

- 411. lit. a) comision de acordare de 1.00%, calculat la valoarea creditului;

- 4.11 Lit. b. comision de administrare lună a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului;

- 4.11. lit. c) comision de evaluare a garanţiei, în sumă de 360 RON;

- 4.11. lit. d) comision de rambursare anticipată de 2,50% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Braşov, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14 februarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 20 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În şedinţa publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Braşov în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Braşov căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 1884/A din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.