Supreme Court incompetence over tribunal appellate judgments in voluntary real estate pledge disputes under Law 77/2016

Şedinţa publică din data de 8 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ sub nr. x/2016, contestatoarea A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu intimaţii B. şi C., contestaţie împotriva notificării înregistrate sub nr. x din 27 iunie 2016, solicitând anularea acesteia întrucât nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016, să fie repuse părţile în situaţia anterioară comunicării şi să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare-cerere reconvenţională, prin care au solicitat respingerea cererii formulate de contestatoarea A. S.A., obligarea acesteia ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii să se prezinte la Societatea Profesională Notarială "D.", în vederea încheierii actului translativ de proprietate asupra imobilului adus în garanţie şi stingerii datoriei acestora izvorând din contractul de credit, iar în caz de neprezentare obligarea contestatoarei la plata de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere. De asemenea, au solicitat să se constate că notificarea pe care au adresat-o contestatoarei îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4921 din 16 decembrie 2016, Judecătoria Piatra-Neamţ a admis contestaţia şi a constatat că notificarea formulată de B. şi C. vizând darea în plată a imobilului situat în municipiul Piatra Neamţ, în vederea stingerii datoriilor izvorând din contractul de credit nr. x din 16 mai 2008, înregistrată la A. S.A. sub nr. x din 27 iunie 2016, nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

În temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării înregistrate la A. S.A. sub nr. x din 27 iunie 2016.

A respins cererea reconvenţională formulată de B. şi C. ca rămasă fără obiect şi i-a obligat să plătească contestatoarei A. S.A. suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâţii B. şi C. au formulat apel, prin care au criticat hotărârea primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 315/AC din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâţii B. şi C. au declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 9 ianuarie 2018.

La termenul din 8 mai 2018, instanţa supremă a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale proprii în soluţionarea căii de atac a recursului.

Examinând cu prioritate excepţia invocată ex officio, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal ca instanţă de apel, într-un litigiu în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016, lege specială, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal ca instanţă de apel, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, sens în care se poate vorbi despre un veritabil vid legislativ.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru argumentele anterior expuse, având în vedere că decizia recurată a fost pronunţată de Tribunalul Neamţ, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia cauza urmează să fie declinată în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 315/AC din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2018.