Supreme Court lacks material jurisdiction to hear appeals against tribunal decisions in civil claims valued up to 200,000 RON due to legislative void following constitutional invalidation of appeal restrictions.

Şedinţa publică din data de 8 mai 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 februarie 2016 pe rolul Judecătoriei Huedin sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să hotărască următoarele:

- să constate că în contractul de credit nr. x din 28 decembrie 2007 şi în actul adiţional nr. x din 29 mai 2009 la acesta, încheiat între reclamanţi şi pârâtă, sunt stipulate următoarele clauze abuzive:

1. clauza prevăzută la art. 1.3 lit. a) referitoare comisionul de acordare în cuantum de 1,5% din valoarea creditului acordat, în cuantum de 575,55 CHF, achitat la data tragerii creditului;

2. clauza inserată la art. 1.2 şi art. 5, vizând posibilitatea băncii de a majora unilateral dobânda, deşi în contract este prevăzută marja fixă la valoarea de 4,1%/an şi clauza din actul adiţional prin care banca şi-a majorat marja fixă componentă a dobânzii aplicabile creditului la valoarea de 6,1%;

- anularea clauzelor indicate şi, drept consecinţă, să fie repuse părţile în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanţi, reprezentând comision de acordare şi diferenţă plată dobânzi, precum şi stabilirea marjei băncii la valoarea fixă convenită contractual, respectiv de 4,1%, precum şi obligarea pârâtei ca pe viitor să calculeze dobânda aplicabilă creditului raportat la marja fixă iniţială, de 4,1%, la care să se adauge indicele de referinţa LIBOR 3 luni;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de acordare credit, precum şi la plata dobânzii legale calculate la diferenţele dintre dobânda convenită contractual şi dobânda majorată încasată de pârâtă, de la data plăţii fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective a acestora de către pârâta;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 579/2016 din 4 octombrie 2016, Judecătoria Huedin admis în parte acţiunea, constatând caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 28 decembrie 2007.

A dispus restituirea de către pârâtă în favoarea reclamanţilor a sumei de 575,55 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare credit în baza clauzei mai sus indicate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data plăţii şi până la achitarea ei efectivă.

A respins restul solicitărilor reclamanţilor.

A compensat în parte a cheltuielile de judecată, până la valoarea celei mai mici şi i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâtă a sumei de 2.091 RON cu acest titlu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1032/A/2017 din 4 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 579 din 4 octombrie 2016 a Judecătoriei Huedin şi a fost admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi hotărâri, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

A fost admisă în parte acţiunea şi, pe cale de consecinţă:

S-au constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei prevăzute la art. 5 din contractul de credit nr. x din 28 decembrie 2007 privind marja variabilă a băncii şi s-a constatat, de asemenea, că formula de calcul a dobânzii contractuale variabile pentru perioada 28 decembrie 2008 - 28 mai 2009 este formată din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja fixă a băncii de 4,1 puncte procentuale pe an.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a diferenţei de dobândă dintre dobânda calculată conform formulei LIBOR la 3 luni plus marja de 4,1 puncte procentuale şi dobânda efectiv percepută pentru perioada cuprinsă între 28 decembrie 2008 şi 28 mai 2009, plus dobânda legală aferentă acestor sume de la data plăţii sumei majorate şi până la data restituirii efective a debitului.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale primei instanţe.

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale fond şi la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A., solicitând admiterea recursurilor şi casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 12 ianuarie 2018.

La termenul din 8 mai 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste argumente, raportat la pronunţarea deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Cluj, instanţa supremă impune concluzia că în speţă competenţa de soluţionare a recursului pendinte revine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia urmează să decline cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECEDE:

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1032/A/2017 din 4 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2018.