Post-divorce bank debt allocation; jurisdiction for appeal where claim value below statutory threshold

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 19 mai 2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B..

S-a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1692 Euro, actualizată cu indicelui de inflaţie, reprezentând cota de 1/2 din datoria comună a părţilor, aferentă Contractului de credit nr. x din 21 iulie 2008 încheiat cu C..

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat instanţei, pe de o parte, că a fost desfăcută căsătoria părţilor şi, pe de altă parte, că prin decizia civilă nr. 66/R/2015 având ca obiect partajarea bunurilor comune, Tribunalul Bihor a decis în mod irevocabil că reprezintă datoria comună a părţilor creditul bancar contractat de acestea în timpul convieţuirii, dar pârâta refuză să-şi plătească partea.

Nu au fost invocate în drept prevederi legale.

Prin sentinţa civilă nr. 8176/2016 din 16 noiembrie 2016, astfel cum a fost completată prin sentinţa nr. 2978 din 12 aprilie 2017, Judecătoria Oradea a admis cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B., a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 1692 Euro, actualizată cu indicelui de inflaţie, reprezentând cota de 1/2 din datoria comună a părţilor, aferentă Contractului de credit nr. x din 21 iulie 2008 încheiat cu C. şi să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 243,5 RON reprezentând taxă de timbru şi 500 RON onorariu avocaţial.

Împotriva acestei decizii a declarat apel apelanta-pârâtă B..

Tribunalul Bihor, secţia I civilă, prin decizia nr. 933 din 27 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 25 octombrie 2017, a admis apelul civil introdus de apelanta B. în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinţei civile nr. 8176 din data de 16 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care a modificat-o după cum urmează:

A admis în parte cererea introductivă formulată de A. în contradictoriu cu B., având ca obiect pretenţii.

A obligat pe pârâta apelantă să achite intimatului-reclamant suma de 1.617 Euro, reprezentând cota de 1/2 din datoria comună a părţilor, aferentă Contractului de credit nr. x din 21 iulie 2008 încheiat cu C. pentru perioada decembrie 2011 - ianuarie 2016, suma de plată urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie.

A respins cererea de obligare a pârâtei apelante la plata cotei aferente ratei din noiembrie 2011.

A menţinut neschimbate restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate astfel cum a fost completată prin sentinţa civilă nr. 2978/2017 a Judecătoriei Oradea, fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă B..

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, dosarul cauzei fiind trimis pe cale administrativă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bihor revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Oradea, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta - pârâtă B. împotriva deciziei nr. 933 din 27 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 aprilie 2018.