Consumer credit suspension claim sent to Court of Appeal for lack of Supreme Court jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra cererii de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 13.01.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.1.5 lit. A) din Condiţiile Generale, punctul 10 din Condiţiile Speciale, art. 3.1.5. lit. B) din Condiţiile Generale, punctul 11 din Condiţiile Speciale, art. 3.1.8 din Condiţiile Generale, art. 3.2 din Condiţiile Generale, art. 3.2 din Condiţiile Generale, art. 3.3 din Condiţiile Generale, clauze regăsite în contractul de credit nr. x/14.08.2008. Totodată, s-a solicitat stabilizarea cursului CHF-leu, la momentul semnării contractului, denominarea în moneda naţională şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod abuziv, sume ce urmează a fi actualizate cu dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 1528/07.03.2017 pronunţată de Judecătoria Brăila s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv al dispoziţiilor cuprinse în art. 3.1.5 lit. a) si b., art. 3.1.8, art. 3.3 din contractul de credit nr. x 14.08.2008 privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare lunara, privind dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele şi privind schimbări în circumstanţe şi s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiilor cuprinse în art. 3.1.5 lit. a) si b., 3.1.8, art. 3.3 din contractul de credit nr. x 14.08.2008 privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare lunară, privind dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele şi privind schimbări în circumstanţe.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2375,75 RON reprezentând comision de acordare şi la plata dobânzii legale penalizatoare de la data pronunţării prezentei hotărâri până la achitarea integrală a debitului şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 18560,68 RON, achitată în perioada 01.09.2008-01.01.2016, reprezentând comision de administrare şi precum şi a sumelor cu titlu de comision de administrare lunară, încasate în baza clauzei constatate ca abuzivă, de la data de 01.01.2016 până la data pronunţării prezentei hotărâri şi la plata dobânzii legale penalizatoare de la data pronunţării prezentei hotărâri până la achitarea integrală a debitului.

S-au respins în rest celelalte capete de cerere şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1374 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivat de faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Totodată, împotriva sentinţei au declarat apel şi reclamanţii A. şi B. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivat de faptul că obligaţia de plata a fost asumata in CHF.

Prin încheierea din data de 27.04.2017 s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea spre competentă soluţionare sectiei I Civilă a Tribunalului Brăila.

Prin încheierea din 08.06.2017 sectia I Civilă a Tribunalului Brăila a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Brăila. A constatat ivit conflictul de competenţă şi a sesizat Curtea de Apel Galaţi în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 139/F/CC/28.06.2017 Curtea de Apel Galaţi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Brăila, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei secţii la data de 31.07.2017 sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 296/Aciv/2017 din 2 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2015 a fost admis apelul apelanţilor-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei 1528/7.03.2017 pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/2015;

A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prev. de art. 3.2 din contractul de credit de consum nr. x/14.08.2008 privind riscul valutar şi s-a dispus înlăturarea acestuia.

S-a dispus restituirea sumei de 50.395,49 RON reprezentând diferenţă curs valutar achitată în perioada 1.09.2009-11.04.2016, precum şi în continuare până la data pronunţării prezentei decizii - 2.11.2017.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de intimata-apelantă C. S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A.,conform dovezii aflate la dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Galaţi.

La data de 16.02.2018 C. S.A. Bucureşti a formulat cerere de suspendare a efectelor deciziei civile nr. 296/Aciv/2017, care a fost înregistrată, sub nr. x/2018, la Curtea de Apel Galaţi.

La termenul din data de 28.02.2018, Curtea de Apel Galaţi, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cererii.

Prin decizia civilă nr. 68 R/din 28 februarie 2018, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Galaţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de suspendare a efectelor deciziei civile nr. 296/A civ/2017 pronunţată la data de 02.11.2017 de Tribunalul Brăila,în dosarul nr. x/2015, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Galaţi, avându-se în vedere dispoziţiile art. 97, art. 483 alin. (3) şi alin. (4), art. 96 alin. (3) C. proc. civ., precum şi considerentele deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curţii Constituţionale (paragraful 26 din decizie).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 30 martie 2018.

La 20 aprilie 2018, intimatul A. a depus întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de suspendare, raportat la art. 484 C. proc. civ. totodată a invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare faţă de dispoziţiile art. 484 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Analizând excepţia necompetenţei materiale a instanţei, raportat la dispoziţiile art. 97 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 483 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (...)", iar conform art. 484 alin. (2) din acelaşi cod, "(...) instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs (…)."

În cauză nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 484 alin. (2), prin raportare la dispoziţiile art. 97, coroborat cu art. 483 din C. proc. civ.

Astfel, dispoziţiile art. 484 alin. (2) din C. proc. civ., prevăd că, la cererea recurentului, instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs, sub condiţia depunerii cauţiunii prevăzute la art. 719 din acelaşi cod.

Cererea de suspendare reglementată de dispoziţiile art. 484 alin. (2) Cod de procedură civilă constituie un incident procedural ivit cu ocazia soluţionării recursului, acestea fiind indisolubil legate.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) C. proc. civ., "cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare".

Se constată că cererea de suspendare executare silită ce face obiectul prezentei cauze a fost formulată în legătură cu cererea de recurs declarată de C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 296/Aciv/2017 din 2.11.2017, pronunţată de Tribunalul Brăila, astfel cum reiese din dosarul Curţii de Apel Galaţi nr. 97/44/2018, fila x.

Fiind formulată în cadrul unui alt proces, se constată că cererea de suspendare executare silită are natura unei cereri incidentale, în sensul art. 30 alin. (6) din C. proc. civ., faţă de cererea de recurs.

Potrivit art. 123 alin. (1) din C. proc. civ. "Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120."

Aşadar, instanţa competentă să soluţioneze cererea principală devine competentă să soluţioneze şi cererile incidentale formulate în cadrul aceluiaşi proces.

În speţă, se reţine că decizia cu privire la care s-a solicitat suspendarea executării silite şi care a fost supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel, într-un litigiu având ca obiect principal pretenţii cu o valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezenta cerere de suspendare, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Brăila, competenţa de soluţionare a cererii privind suspendarea executării silite a deciziei tribunalului aparţine Curţii de Apel Galaţi, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulate de petenta C. S.A. privind suspendarea executării silite a deciziei nr. 296/A civ./2017 din 2 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2018.