Real estate contract nullity appeal: jurisdictional declination to Court of Appeal for low-value monetary claims

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.10.2016, sub dosar număr x/2016 al Judecătoriei Carei reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constatate nulitatea absoluta parţială a contractului de vânzare cumpărare încheiat si autentificat la data de 20 mai 2004 de Notarul Public D., privind imobilele înscrise în CF nr. x Andrid nr. top. xb, suprafaţa de 625 mp. nr. top. xb suprafaţa de 8089 mp. şi nr. top. xb cu suprafaţa de 2613 mp si nr. top. x cu suprafaţa de 5381 mp, nr. top. xa in suprafaţa de 3830 mp. nr. top. xb în suprafaţa de 15937 mp, nr. top, x suprafaţa de 4771 mp si nr. top. x, suprafaţa de 766 mp în total suprafaţa de 42012 mp.

Se arată de către reclamanţi că prin contractul de vânzare-cumpărare arătat mai sus au fost încălcate prevederile art. 1225 NC civ.pct. 3 (cod vechi art. 948 pct3 si art. 962) art. 1229 N. C. civ. (vechi C. civ. art. 963), art. 1236 NC.Civ.(vechi C. civ..art. 948 pct. 4,art. 966.si art. 968) art. 123o N. C. civ. precum si art. 1247 pct. 1. si pct. 2 NC.Civ.(cod.vechi art. 963), sens în care solicită să se desfiinţeze toate actele subsecvente, schiţele de amplasament, cât şi de recepţie, cât si a intabulările si înscrierile acestor imobile în cartea funciară, cu obligarea pârâtului să le predea, în deplină posesie si proprietate imobilul, pe care 1-a ocupat, fără acte si proceduri legale îndeplinite. Solicită obligarea paratului si la cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 384/2017 din 20.03.2017 pronunţată de Judecătoria Carei în dosar nr. x/2016 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamanţilor A., B. si C., a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat privind revendicarea imobilului în cauză, excepţie invocată de către pârâta E.. S.R.L. PISCOLT, prin urmare: a fost respinsă acţiunea civilă înaintată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâtei S.C. E.. S.R.L. PIŞCOLT având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.05.2004 la B.N.P. D. din Carei, privind imobilele înscrise în CF x Andrid, nr. top. xb de 625 mp, nr. top xb de 8.089 mp, nr. top. xb de 2613 mp, nr. top x de 5.381 mp, nr. top xa de 3.830 mp, nr. top xb de 15.937 mp, nr. top xa de 4.771 mp şi nr. top x de 766 mp, desfiinţarea tuturor actelor subsecvente (schiţe de amplasament, acte de recepţie, întabulare şi înscriere în CF a acestor imobile), cu obligarea pârâtei de a preda în posesia şi proprietatea reclamanţilor imobilele mai sus identificate.

A fost respinsă excepţia puterii de lucru judecat privind constatarea legalităţii de predare a terenurilor din litigiu către Administraţia Domeniilor Statului, excepţie invocată de către pârâtă.

Reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească pârâtei 9.600 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., C. şi B. solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 551/Ap din 30.10.2017, Tribunalul Satu Mare a respins apelul civil declarat de apelanţii A., C. ŞI B. împotriva sentinţei civile nr. 384 din 20.03.2017 pronunţată de Judecătoria Satu Mare, în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.R.L. PIŞCOLT, fără cheltuieli de judecată.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., C. ŞI B., invocând art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate respectiv, decizia civila nr. 551/ap.din dos. nr. 2947/218/2ol6 aflat la Tribunalul Satu-Mare, precum si sentinţa civila nr. 384/20l7 a Judecătoriei Carei, din acelaşi dosar, fiind nelegale, şi trimiterea cauzei in rejudecare, cauza nefiind judecata in fond, ci doar pe excepţia lipsei interesului juridic. In rejudecarea cauzei, au solicitat să se dispună nulitatea absoluta parţială a contractului de vânzare cumpărare, autentificat cu nr. x/20.04.2004, de Biroul Notarial D. pentru lipsa obiect, cu cheltuieli de judecată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 13.12.2017.

La data de 15.01.2018, prin intermediul Curţii de Apel Oradea, a fost înaintată cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 18.01.2018.

La 23 februarie 2018, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi în soluţionarea recursului, iar, în subsidiar, a solicitat, anularea recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. pe fond, a răspuns criticilor expuse în cererea de recurs.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Satu Mare, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Satu Mare, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Oradea, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 551/Ap din 30 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2018.